„Dar să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive… asta nu mai merge… Astfel de opiniuni nu le respect, să-mi dea voie să-i spui…”
(Actul III, „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale)
Cam așa zicea „candidatul grupului tânăr, inteligent şi independent…” imaginat (sau rupt din viață) de mereu actualul Caragiale. Deoarece, nu-i așa?, politicianului cu pricina îi păsa numai de „țărișoară”, privind-o ca pe o insulă ce-și ajungea sie însăși, fără probleme.
Azi, la sărbătorirea Zilei Europei, după producerea Brexit-ului și când, de altfel, există mulți dintre noi care se uită urât la Uniunea Europeană, cred că ar fi un moment bun să ne amintim ce înseamnă Europa și de ce e frumos s-o aniversăm.
Pornită la drum cu 6 țări (Belgia, Olanda, Luxemburg, Republica Federală Germania, Franța și Italia), Uniunea Europeană a continuat cu mai multe valuri de aderări ale altor state. Astfel, 1973 a fost anul în care s-au alăturat Danemarca, Irlanda și Marea Britanie; apoi, la o distanță relativ mare, în 1981, a fost inclusă Grecia, urmată, în 1986, de Spania și Portugalia; Austria, Finlanda și Suedia în 1995, Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria în 2004; după 3 ani, au urmat România și Bulgaria (în 2007), iar procesul a continuat prin includerea Croației, în 2013.
Și, după ce s-au pus cărămizi, la propriu și la figurat, care au vizat, pe lângă cooperarea economică, apărarea geostrategică sau colaborarea judiciară (alături de multe altele), după ce s-au semnat tratate importante și popoare cu origini și limbi diferite păreau că pot pune umărul pentru crearea și păstrarea unei Europe unite, ceva a început să scârțâie. Sunt analiști a căror meserie (dacă se poate numi așa) este chiar aceea de a descurca ițele acestei evoluții, de a explica ceea ce mai este de explicat. Așa cum există tot confrați de-ai lor al căror singur scop este să demoleze, uneori chiar înainte să fi căzut vreun pic de var…
În ceea ce mă privește, consider că Uniunea Europeană înseamnă pace, înainte de toate. Chiar dacă scopurile inițiale erau altele, liniștea și buna înțelegere au fost condiții sine qua non ale inițierii cooperării și conviețuirii. Și apoi, nimic nu se poate construi pe timp de război, singurii care se bucură atunci fiind (doar) nebunii. Însuși glasul scârțâielilor, timid sau nu, mă sperie. Iar hotărârea Marii Britanii de a părăsi familia europeană, deja luată, este amenințătoare și deschide drumuri neștiute încă.
Firește, nimic nu este perfect, dar totul este perfectibil. Iar vocea cârcotașilor actuali, mai exact a celor care nu vor să găsească decât defecte, se aude din ce în ce mai tare și este îngrijorătoare. Uniunea Europeană solicită, prin tot ceea ce înseamnă ea, cooperare între toți cetățenii ei, indiferent de țara căreia îi aparțin, respectarea unor drepturi fundamentale sociale, politice, religioase etc. O zicere românească spunea „unde-s doi puterea crește” și, de aceea, orice ieșire poate avea urmări grave, slăbind „lanțul” de mătase în care suntem prinși.
Totdeauna este mult mai ușor să stai pe margine și să critici, decât să intri în acțiune, să pui umărul și să-ți asumi posibilitatea apariției greșelilor. De asemenea, e mai simplu să interpretezi negativ niște bune intenții, fără a pune în balanță și a calcula riscurile neaplicării acelor sugestii. Să pui verdicte impulsive, să nu respiri adânc, analizând toate variantele. Sau, ca să rezumăm, e facil să nu gândim, decât să ne punem mintea la contribuție.
Fiind sărbătoare pentru bătrânul nostru continent, nu vreau să devin pesimistă. Continui să cred în înțelepciunea oamenilor, în dorința lor de trăi împreună liniștiți, în capacitatea lor de a construi lucruri durabile, de a crea pentru viitor.
Într-o zi de 9 mai, vreau să spun doar „La mulți ani, Europa!” și să mă gândesc la idealurile ei care se cer atinse pentru binele copiilor noștri.
Odilia ROŞIANU
