Doi poeți ardeleni luptători pentru Marea Unire din 1918

Doi poeți ardeleni luptători pentru Marea Unire din 1918

Octavian Goga și Aron Cotruș: biografii paralele

Cu sașe luni în urmă, profesorul universitar, istoric și critic literar, Ion Dodu Bălan, avea să plece dintre noi pentru totdeauna, nu înainte de a mă îndemna să-mi iau răspunderea publicării sau republicării acelor opere create sau revăzute de el în ultimii ani de viață.

A plecat trist, că timpul nu i-a mai permis să termine volumul ”Coșbuc, poet al românismului”, la care lucra de mai multă vreme, rămas pe biroul lui într-o fază avansată.

În preajma sărbătoririi centenarului Unirii, a avut loc lansarea a două lucrări revăzute și adăugite (în măsura în care starea sănătății l-a mai ajutat să le extindă și să le actualizeze cu datele și comentariile apărute în ultima vreme): monografia Octavian Goga și Aron Cotruș, viața și opera unui poet exilat – apărute cu mulți ani în urmă – și republicate în noiembrie 2018 la Editura Fundației România de Mâine.

În deschiderea festivității de lansare, directoarea editurii, doamna Odilia Roșianu, l-a invitat pe scriitorul Nicolae Mareș (cel ce a prefațat ambele lucrări) să prezinte considerațiile sale cu privire la volumele expuse la standul de cărți amenajat la Romexpo, în cadrul târgului de carte Gaudeamus 2018.

În fața unui public select, compus în majoritate din scriitori, critici și istorici literari, dl Nicolae Mareș, autor al mai multor lucrări de referință, a evocat călduros prietenia sa cu profesorul Ion Dodu Bălan și conversațiile lor de-a lungul anilor despre scriitorimea română, în special, despre cei doi mari poeți ardeleni, Octavian Goga și Aron Cotruș, care au contribuit prin scrieri și fapte la realizarea și recunoașterea internațională a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Totodată, dl Nicolae Mareș, fost ambasador în Polonia, a subliniat bogata activitate culturală desfășurată de Aron Cotruș ca atașat de presă la Varșovia, şi, în final, a apreciat că republicarea celor două volume constituie un gest de omagiere a ambilor poeți implicați în pregătirea și împlinirea Marii Uniri a românilor de la 1 Decembrie 1918 și, în același timp, cuvenita recunoștință post-mortem față de strădania autorului celor două lucrări, Ion Dodu Bălan.

La rândul meu, într-o scurtă intervenție, am schiţat o analiză comparativă între biografiile, creația și activitatea consacrată Marii Uniri de la 1918 a celor doi mari poeți, prin care mi-am propus să reliefez, mai ales, similitudinile în gândirea și faptele lor în plan național și internațional.

Constatările mele, rezultate în urma cercetării datelor concrete menționate de autorul celor două lucrări de istorie și critică literară republicate, le voi rezuma, comparativ, în cele ce urmează.

  • Ambii poeți sunt ardeleni: Octavian Goga s-a născut la 1881, la Rășinari, iar Aron Cotruș, zece ani mai târziu, în 1891, la Hașag, ambele sate aflate în zona Sibiului.
  • Amândoi sunt fii de preoți: Aron Cotruș a făcut parte dintr-o familie cu nouă copii al căror tată era preot de țară, mai întâi la Hașag, apoi într-un sat de pe Târnava din apropierea orașului Blaj. Octavian Goga și-a petrecut copilăria pe „ulița popilor” din Rășinari. Descendența neamului său se pierde în negura timpului, iar etimologia numelui său de familie este explicată de Tache Papahagi în „Dicționarul dialectului aromân, general și etimologic”, conform căruia „goga” este porecla atribuită, de către albanezii musulmani, aromânilor ortodocși din zona muntoasă a Macedoniei, de unde, cu două secole în urmă, străbunii poetului dinspre tată ar fi putut veni cu oile în transhumanță în zona Târnavelor din Transilvania. Iosif Goga, tatăl poetului, născut la Crăciunelul de Sus de pe Târnave, după ce a urmat teologia la Blaj, a devenit preot la Rășinari, unde a intrat într-o veche familie de preoți (din tată în fiu), prin căsătoria cu fiica protopopului Ion Bratu, învățătoarea Aurelia Bratu, mama poetului. Ion Bratu (1818-1878) a fost preot, cărturar și om politic, ca mulți strămoși ai săi, fiind „unul dintre colaboratorii cei mai asidui ai mitropolitului Andrei Șaguna” (după cum relata Goga) și, ulterior, prieten credincios al învățatului Timotei Cipariu. În scrierile timpului se spune că Ion Bratu – protopopul – ar fi fost acela care l-a găzduit, în casa lui din Rășinari, pe Mihai Eminescu, aflat în pribegie prin Transilvania.

Acestor preoți-strămoși, Octavian Goga le dedică poezia „Voi veniți cu mine”, prin care le recunoaște valoarea și importanța în biografia sa spirituală: Sufletul vă simte cum îi treceţi pragul,/ Ca-ntr-o casă mică, albă, de la ţară,/ Eu vă văd alături, mi-e mai mare dragul…/ Sunteţi fără număr, popi cu bărbi cărunte,/ Cercetaşi de codri şi păstori de munte,/ Ceată nesfârşită, voi veniţi cu mine/… Taine din zapise, rosturi din hrisoave,/…Şi-mi suspină-n noapte rugă de ceasloave…

  • Cei doi fii de preoți, O. Goga și A. Cotruș, crescuți printre hrisoave, ceasloave și molitvelnice, folosesc frecvent, în creația lor poetică, termeni, sintagme sau metafore (preluate din domeniul eclesiastic, de proveniență biblică, liturgică sau a cinului bisericesc) și cuvinte ce aparțin lexicului religios, pe care, apoi, le pun în circulație cu o conotație simbolică.

La Octavian Goga sunt frecvente cuvinte precum: hirotonisire, cuminecătură, binecuvântare, cucernicie, mir etc., iar la Cotruș: spovedanie, rugă, veșnicie, cruce, judecata sfântă etc. Chiar unele poezii cu tematică religioasă poartă titluri sugestive precum psalm, rugăciune, spovedanie: De pe culmile timpului ce-ți vestesc vecinicia/ adu-ți aminte, Doamne, de România,/ de mândrul Ardeal al leagănului meu,/ care până și-n visuri te strigă mereu/ și doar de la Tine mai așteaptă/ judecata cea sfântă și dreaptă… (Aron Cotruș, „Psalm românesc”), sau Și cu povața Ta-nțeleaptă…/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă./ Dezleagă minții mele taina/ Și legea farmecelor firii…/ Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea lor o frânge…/ Dă-mi tot amarul, toată truda/ Atâtor doruri fără leacuri (Octavian Goga, „Rugăciune”).

  • În ceea ce privește educația școlară și studiile universitare, între cei doi poeți există multe similitudini, dar și unele diferențe.
  • Ambii viitori poeți urmează cursurile primare în satele natale, unul la Rășinari, celălalt la Hașag. Amândoi elevii își continuă studiile liceale în orașele apropiate de domiciliul părinților: Goga la liceul unguresc de la Sibiu, Cotruș în orașul Blaj, apoi, la liceul Andrei Șaguna din Brașov. Dacă A. Cotruș s-a adaptat mai ușor la Blaj, Octavian Goga a avut multe de îndurat. Programul educativ impus elevilor de etnie română la liceul unguresc din Sibiu n-a fost acceptat cu supușenie de elevul Goga care, în urma unui conflict cu un profesor de istorie de etnie maghiară, a fost nevoit să se transfere la liceul românesc din Brașov, unde a avut prilejul să-l cunoască îndeaproape pe profesorul de istorie și latină, Vasile Goldiș, cel ce va intui în versurile fostului său elev pe „poetul redeșteptării românilor”, „apostol al unei vremi ce va să vie”.

De oraşul Braşov se leagă debutul de poet al lui Goga, în cadrul Societăţii de lectură, deschise celor ce aveau chemare spre creaţia literară.

  • După absolvirea liceului, atât O. Goga, cât şi A. Cotruş se înscriu la Universitatea din Budapesta, dar, din motive materiale, Cotruş este nevoit să-şi întrerupă studiile şi se întoarce la Arad, unde va lucra ca redactor la ziarul Românul, condus de Vasile Goldiş, şi va publica poezia „Aviatorilor”, ca omagiu adus lui Aurel Vlaicu, cel ce efectuase zborul de la Braşov, din 1911, cu avionul conceput, construit şi pilotat de el însuşi.

Octavian Goga, în schimb, frecventează cu regularitate cursurile Facultăţii de Filosofie din Budapesta, obţinând la toate disciplinele calificativul „eminent”, deşi risca să fie exmatriculat pentru exprimarea convingerilor sale politice. Proaspătul licenţiat în filosofie, Octavian Goga, solicită Societăţii Transilvania o bursă pentru continuarea studiilor la Berlin şi, apoi, la Paris. În anul universitar 1904-1905 este student la Berlin, unde citeşte mult, audiază cursuri pe gustul lui şi, totodată, călătoreşte prin Germania şi Italia. Dar nu-şi mai poate continua studiile întrucât, în ajunul Crăciunului (1905), tatăl său, preotul Iosif Goga, decedează; va fi înmormântat în cimitirul din Răşinari, lângă mausoleul mitropolitului Andrei Şaguna. Întrucât devenise capul familiei şi trebuia să asigure întreţinerea mamei şi a fraţilor săi încă elevi, Octavian Goga renunţă la continuarea studiilor şi se dedică publicisticii.

  • Atât Octavian Goga, cât şi Aron Cotruş sunt angrenaţi în vâltoarea evenimentelor ce aveau să contribuie la pregătirea Marii Uniri cu Ţara. Fiecare, în felul său, colaborează la diverse ziare şi reviste (Românul, Luceafărul, Tribuna, Ţara noastră, Epoca, România, Astra) care îşi aveau sediul în diverse oraşe din Transilvania: Arad, Braşov, Sibiu, Cluj.
  • Animaţi de o profundă iubire de ţară şi preocupaţi de viitorul compatrioţilor lor – ţărani, mineri, meseriaşi etc. – ambii poeţi contribuie prin scrisul lor (poezii, articole, discursuri) la răspândirea cunoştinţelor cultural-istorice în toate mediile sociale pentru trezirea conştiinţei asupra drepturilor istorice asupra pământului şi avuţiei naţionale şi, mai ales, a îndeplinirii ţelului lor comun: eliberarea Ardealului de sub asuprirea naţională şi socială. Toate acţiunile celor doi poeţi contemporani sunt bine gândite şi puse în concordanţă cu fluxul de idei al momentului istoric susţinut, în cadrul Ligii pentru unitatea tuturor românilor şi apreciat de cei mai consecvenţi militanţi ai Unirii: V. Goldiş, Nicolae Iorga, Vasile Lucaci, Pop de Băseşti, Take Ionescu şi mulţi alţii. Printre ei, Goga era recunoscut ca un mare poet, ca un publicist neîntrecut şi un „orator de frunte”, cum îl numea Barbu Ştefănescu Delavrancea.
  • Inspirată din realităţile social-politice ale Transilvaniei şi din experienţele lor de viaţă, tematica scrierilor celor doi poeţi este asemănătoare.

Ataşamentul faţă de casa părintească şi de frumuseţile naturii înconjurătoare, emoţia dureroasă a părăsirii casei părinteşti şi a satului spre a merge „cu căruţa la oraş” (Goga), nostalgia despărţirilor şi depărtarea în timp şi spaţiu faţă de locurile natale constituie una dintre temele predilecte ale operei celor doi poeţi: De ce m-aţi dus de lângă voi,/ De ce m-aţi dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior la plug,/ Să fi rămas acasă (Octavian Goga, „Bătrâni”), iar Aron Cotruş îşi aminteşte cu nostalgie de satul său natal: Acolo, copil, mă suiam pe deal,/ să văd departe munţii,/ munţii vineţi ai Sibiului/ Acolo am auzit, pentru întâia dată, vorba Ardeal/ de la mama şi de la tata („Prin străini”) şi tot el, departe de ţară fiind, îşi trimite dorul înapoi: Şi mi se întorcea copilăria, mi se întorceau anii apuşi şi îşi începeau basmul şi îmi erau parcă aproape plaiurile dragi, pădurile sălbatice pe unde am copilărit. Mă vedeam într-o grădină cu pruni înfloriţi; cu merii cu florile de argint, în boschetele cu trandafirii roşii ca para… (Aron Cotruş, ”Prin străini”). Din depărtări, Goga îşi trimite gândul tot acasă: Dar nopţile, când umbre moi se lasă… / Eu mă visez în sat la noi, acasă („Paris”).

Însă aria tematică a creaţiilor celor doi poeţi amintiţi în această sinteză nu se limitează numai la evocarea nostalgică a universului copilăriei. Dimpotrivă. Evantaiul tematic are o amplă deschidere spre realităţile sociale ale românilor, coroborate cu istoria frământată a Ardealului inclus de multă vreme în Imperiul Austro-Ungar. Astfel, eroilor neamului român, reprezentativi pentru istoria şi cultura noastră, cum ar fi: Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Avram Iancu, Eminescu, Maria Doamna, Aurel Vlaicu etc., le sunt dedicate ample şi evocatoare poeme. De pildă, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea lui Eminescu (1939), Aron Cotruş dedică genialului poet amplul poem „Eminescu”: Aş vrea, ca-n basme, să-ţi aprind/ peste ziua de azi… lumânări cât nişte brazi…/ ca să se ştie anume acu: / cine-ai fost tu,/ năpraznic bard/ în care toate clocotele neamului ard… / Printre ai tăi trecut-ai palid, iertător şi mut,/ şi-ai tăi… nu te-au priceput. Figura altui erou intrat în legendă, voievodul Neagoe Basarab, este evocată de Octavian Goga în poezia „În mormânt la Argeş”: S-a urnit din pacea morţilor stăpână, / Neagoe-înţeleptul, Neagoe voievod/ Şi-a sfărâmat azi-noapte, cu domneasca-i mână,/ Lespedea de piatră, lespedea bătrână,/ Unde-l îngropase cuvios norod.

  • Dar nu numai „eroii-simbol” ai neamului sunt prezenţi în creaţia celor doi poeţi, ci şi personaje anonime, ale căror portrete colective sunt amplu şi splendid creionate, cum ar fi: clăcaşii, plugarii (evocaţi de Goga) sau minerii, cosaşii, plugarii (cântaţi de Cotruş): Al vostru-i plânsul strunei mele,/ Creştini ce n-aveți sărbătoare,/ Voi, cei mai buni copii ai firii,/ Urziţi din lacrimi şi sudoare (Octavian Goga, „Plugarii”); Ară, ară, plugar cu pas de plumb!…/ ară înainte ară/ pentru tine, pentru ţară/ şi samănă darnic grâu şi porumb/ plugar pietros cu pas de plumb (Aron Cotruş, „Plugarului”); Erau clăcaşi: oştenii fără nume/ Ce duc războiul mare-al tuturora,/ Ei ce se sting în neguri şi uitare,/ Şi cad şi mor de cruda-mpovărare/ A tuturor durerilor din lume… (Octavian Goga, „Clăcaşii”); Şi zi de zi, în minele afunde,/ cu trup, cu suflet în tăcute lupte,/ se zbat să smulgă tot ce muntele ascunde:/ mineri posaci, cu bluze negre, rupte… (Aron Cotruş, „Minerii”).

Cu riscul de a extinde această evocare comparativă, consider că merită să amintesc sensibilitatea celor doi poeți față de frumusețea peisajelor românești, mai ales, a unor realități geografice cărora li se atribuie o valoare simbolică, precum Munții Carpați, Ceahlăul sau râurile Olt, Mureș etc.: Bătrâne Olt! – cu buza arsă/ îți sărutăm unda căruntă…/ Dar, de ne-om prăpădi cu toții,/ Tu, Oltule, să ne răzbuni! (Octavian Goga, „Oltul”); Murăș, Murăș, apă lină/ Prea de mulți străini ești plină;/…Arieșul se răcește,/ Oltul tot se mai iuțește (Aron Cotruș, „Înstrăinații”); Ai noștri sunt acești munți/ pietroși, mănoși, cărunți, căci…/ noi le-am deschis adâncurile de aur și fier/… noi le-am spintecat uriașele pântece,/ noi le-am proslăvit frumusețile-n cântece/ și le-am cunoscut sufletul și furtunile, mai bine ca orișicine (Aron Cotruș, „Munții”); „Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim din poartă-n poartă”/ De-am închide-a Țării poartă,/ Alții ne-ar cerși la Poartă/…/ Doamne, Dă-i la neam unire/ și Dă-i demnă cârmuire (Octavian Goga, „Munții noștri”).

Ceea ce îi apropie cel mai mult pe cei doi mari intelectuali ardeleni este, însă, contribuţia lor la pregătirea Marii Uniri, prin faptele şi, mai ales, prin scrierile lor, pentru care au avut de pătimit ani mulţi.

  • Atât Cotruş, cât şi Goga au fost urmăriţi, amendaţi, persecutaţi şi inculpaţi pentru vina de a fi apărat drepturile românilor din Ardeal. Elevul Cotruş Aron „a pătimit” pentru poemul „Tisa” (Ursită în lume ai fost, Tisă…/ La ropotul jalnic de ape,/ În inimi se zbate durerea/ Şi lacrimi ne udă pământul…), fiind nevoit să se mute de la liceul din Blaj la cel din Braşov, la fel ca elevul Goga.

Ca soldat participant la război, Cotruş, nevoit să evite o condamnare pentru un articol scris pe front, a trecut graniţa în Italia…

  • Octavian Goga însă a fost amendat, arestat, deţinut şi judecat pentru diverse „delicte de presă”. În 1911, la închisoarea din Seghedin l-a vizitat admiratorul său, I.L. Caragiale, venit cu trenul de la Berlin, cel ce îşi exprimase deja revolta în ziarul „Universul” astfel: Cazul lui Goga este din cale afară de mâhnitor… Goga, o onoare a literelor române, încoronat de academia română, după raportul unui ilustru profesor, academician şi ministru, Titu Maiorescu, astăzi umilit şi maltratat. La procesul intentat împotriva lui Goga au mai intervenit, în apărarea lui: M. Sadoveanu, Em. Gârleanu. Şt. O. Iosif, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu şi alţii.
  • Însă cea mai importantă asemănare dintre Octavian Goga şi Aron Cotruş constă în iubirea lor statornică faţă de pământul strămoşesc. Cei doi mari poeţi şi publicişti nu numai că au militat, prin scrierile lor, pentru eliberarea naţională şi socială a românilor din Transilvania, dar sau şi înrolat efectiv în armatele române angrenate în Primul Război Mondial şi, apoi, s-au implicat în acţiunile de unire a tuturor teritoriilor româneşti cu Ţara.

Dacă despre activitatea de militant a lui Goga se cunosc mai multe aspecte, despre biografia şi lupta „pro patria” a lui Aron Cotruş se ştiu mai puţine. Din documentele aflate în arhivele Ministerului de Externe al României şi ale Ministerului Forţelor Armate, cercetate şi comentate de Ion Dodu Bălan, reiese că tânărul Aron Cotruş a fost „recrutat” obligatoriu în armata austro-ungară, ca soldat cu termen redus. Odată ajuns la graniţa cu Italia, pentru a evita o condamnare pentru articolele sale considerate „dăunătoare” Imperiului Austro-ungar, a trecut la Frontul Italian de luptă şi s-a înrolat ca voluntar în „Legiunea Română” compusă din soldaţi români, fiind repartizat la Comisia de propagandă dusă împotriva inamicului comun. Impresionat de ororile războiului, publică poezia „Mizeriile vremii”, iar la Padova înfiinţează gazeta „Neamul Românesc”, în care susţine cauza dreaptă a luptei românilor în acel război. La Roma, i se încredinţează serviciul de propagandă antirăzboi pe care l-a condus până în 1920, când se întoarce în ţară cu ultima unitate militară a Legiunii Române din Italia şi îşi va continua activitatea de jurnalist la ziarul „Românul” din Arad, apoi, de director al revistei „Banatul” de la Timişoara. După ce este primit membru al Societăţii Scriitorilor Români şi ales preşedinte al sindicatelor presei din Ardeal şi Banat, urmează o carieră diplomatică de jurnalist la Milano (1928), în Polonia (1930-1937), în Spania şi Portugalia (1937-1944). Din rapoartele trimise la Ministerul de Externe şi din aprecierile superiorilor săi, reiese că Aron Cotruş a desfăşurat o prodigioasă activitate de ziarist-diplomat în ţările în care a fost trimis, stabilind relaţii extinse cu intelectuali de prestigiu şi cu jurnalişti din redacţiile unor publicaţii (de la Milano, Varşovia, Madrid, Lisabona) prin intermediul cărora a făcut cunoscută România sub aspectele ei istorice, sociale, politice şi, mai ales, culturale, luptându-se pentru a anihila propaganda antiromânească. Pentru rezultatele obţinute, a fost decorat cu Medalia Ferdinand şi cu distincţia Polonia Restituta în grad de ofiţer. După 23 august 1944, de la noul Minister de Externe n-a primit mijloacele financiare necesare pentru aducerea în ţară a arhivei de presă de la Madrid, invocându-se o nouă lege apărută cu privire la „clarificarea situaţiei personale” a funcţionarilor care au activat până atunci în afara ţării. Cunoscând soarta multor scriitori spanioli care, după Războiul Civil din 1936-1939, s-au autoexilat de teama represiunilor, Aron Cotruş, în aşteptarea unei decizii favorabile din ţară şi, probabil, văzându-şi numele pe Lista scriitorilor interzişi, a rămas în Spania, unde a continuat să publice poezii şi articole în care a evocat originea romano-dacă a românilor, vieţuirea lor neîntreruptă în spaţiul carpato-danubiano-pontic, latinitatea limbii române şi evoluţia literaturii şi culturii noastre în spiritul curentelor şi ideilor europene. Poemele sale, „Rapsodia valah㔺i „Rapsodia iberică”, tipărite la Madrid, în spaniolă şi română, atestă încrederea sa statornică în virtuţile românilor.

 În cele din urmă, Cotruş, pierzându-şi speranţa de a reveni în ţară, vrând să-şi împlinească setea de „cunoaştere a depărtărilor”, atât de des evocată în poeziile sale, a emigrat în America, unde a continuat să se „războiască” în scris cu „străinătatea”: Străină, străinătate…/ rai cu porţile-ncuiate…/ Vai de cine-n ele bate…/ Străine cu chip de sfânt,/ tu mă-ntrebi de ce tot cânt,/ cu privirile-n pământ/ şi cu zâmbet trist şi frânt…/ între-aceşti străini pereţi,/ îmi cânt ţara dintre ceţi…

Aron Cotruş a mai scris până în 1961 când a murit sărac şi părăsit de lume. A fost înmormântat într-un cimitir din Cleveland (unde îşi dorm somnul de veci mulţi americani de origine română). A murit dezamăgit că n-a primit dreptul de a se întoarce în pământul ţării sale pe care l-a iubit atât de mult şi pe care l-a evocat cu patos: Cu toată tainica putere a pământului/ mă cheamă de pe drumuri străine,/ mă cheamă satul meu,/… să dorm creştineşte până la-mplinirea vremii,/ acolo, undeva, în acelaşi pământ,/ unde îşi dorm somnul morţii, străbunii mei, şi tata, şi mama… (A. Cotruş, „Satul meu”).

  • Cam în aceeaşi perioadă a acelor ani frământaţi din istoria României, Octavian Goga se implica în desfăşurarea evenimentelor premergătoare războiului şi milita activ, prin scrieri şi fapte, pentru eliberarea Transilvaniei de sub dominaţia habsburgică şi Unirea acesteia cu Ţara. În perioada neutralităţii (1914-1916), este membru în Comitetul Ligii Culturale, condusă de N. Iorga, transformată, la iniţiativa lui Goga, în Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor. Pentru a dobândi sprijinul maselor largi din toate provinciile româneşti, membrii Ligii ţin conferinţe, organizează mitinguri, Goga fiind un orator înflăcărat, iar discursurile sale sunt publicate în presa transilvană de atunci. Mai mult chiar: Goga se înrolează ca simplu soldat în Regimentul 80 infanterie, pe frontul din Dobrogea. Însă, generalul Prezan îl numeşte în biroul de propagandă, convingându-l că „efectul moral al scrierilor sale (în „Gazeta pentru front”) ar face cât două divizii de combatanţi”. În 1917, Goga, împreună cu alţi scriitori de marcă (Sadoveanu, Delavrancea, Vlahuţă, Vasile Militaru, Lucian Blaga), înfiinţează la Iaşi ziarul „România”, organ al apărării naţionale.

După încetarea războiului, cu regretul de a nu fi putut să participe la Adunarea de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918 (după o călătorie prin Rusia aflată încă în revoluţia de la 1917), ajunge la Paris şi Londra, unde reuşeşte să ia legătura cu diverse personalităţi române şi străine pentru a sprijini unirea şi recunoaşterea ei internaţională. Revenit în ţară, este numit membru în Consiliul dirigent şi va îndeplini mai multe demnităţi publice (ministru al Instrucţiunii publice, al Cultelor şi Artelor, ministru de Interne, vicepreşedinte de partid). În 1932, întemeiază Partidul naţional-agrar dar, ulterior, comite greşeala de a face alianţă cu un partid de extremă dreaptă, deloc popular, condus de A.C. Cuza. În 1937, este desemnat şi numit de regele Carol al II-lea ca prim-ministru al României, dar i se forţează demisia după numai 44 de zile de guvernare şi este numit în acea înaltă funcţie patriarhul Miron Cristea, în fruntea unui guvern de uniune naţională. Deziluzionat ca în versurile: Dorurile mele/ N-au întruchipare,/ Dorurile mele-s/ Frunze pe cărare…/ Spulberate şi strivite frunze pe cărare, Octavian Goga, bolnav şi dezamăgit că nu şi-a îndeplinit visul de a contribui la modernizarea României întregite, pleacă la Viena pentru a-şi îngriji sănătatea, dar, după câteva luni de la întoarcere, moare la 6 mai 1938.

O stranie coincidenţă face ca, exact după 80 de ani, cel ce i-a consacrat câteva decenii de muncă pentru a-l scoate din uitarea impusă de Lista scriitorilor interzişi, Ion Dodu Bălan, să moară tot pe 6 mai, în 2018!

  • Aron Cotruş, după o viaţă zbuciumată, dăruită prin scrierile sale ţării în care s-a născut, ar fi meritat să se întoarcă, măcar după moarte, în pământul strămoşesc! Dar dorinţa nu i s-a îndeplinit. Încă!
  • Octavian Goga – omul – îşi doarme somnul etern în mormântul aşezat în mausoleul de la Ciucea, iar figura politicianului (convins cândva că ar fi putut fi util ţării sale reîntregite) se destramă în uitare!…

Dar, ca mulţi alţi intelectuali, patrioţi adevăraţi, şi cei doi poeţi vor dăinui în memoria generaţiilor viitoare prin operele create şi, totodată, prin strădania lor de a menţine mereu vie flacăra conştiinţei noaste naţionale.

În acest context, merită a fi subliniat faptul că momentele hotărâtoare din istoria Românilor (Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor Române de la 1859, Războiul de Independenţă din 1877, Realizarea Statului Unitar Naţional de la 1918) au fost pregătite pe calea scrisului, a diplomaţiei, a presei şi chiar a participării active şi efective a vârfurilor intelectualităţii române.

Această succintă prezentare (prin care am încercat să rezum, din perspectivă comparativă, aspectele similare din viaţa, creaţia şi contribuţia celor doi poeţi ardeleni la lupta pentru revenirea Transilvaniei în graniţele fireşti ale spaţiului geografic carpato-danubiano-pontic, locuit neîntrerupt de români de-a lungul secolelor) este doar o  analiză sumară care nu poate suplini lectura celor două lucrări elaborate de criticul şi istoricul literar Ion Dodu Bălan.

Numai astfel, cititorii ar avea prilejul de a cunoaşte documente inedite, comentarii detaliate, analize literare şi consideraţii critice pertinente formulate de autor de-a lungul multor ani de muncă asiduă.

Elena Bălan-Osiac

decembrie 2018


Zilele Bibliotecilor Universităţii „Spiru Haret”

Zilele Bibliotecilor Universităţii „Spiru Haret”

Repere istorice și literare

     Ca în fiecare an, ziua dedicată Bibliotecii Universității Spiru Haret este un prilej de a vorbi despre carte, despre cuvântul așezat pe hârtie și despre misiunea sacră a acestuia de a închega caractere, de a genera și lansa viziuni și proiecte de formare a unui nivel de instruire culturală, profesională și tehnică, fără de care profunzimea și perpetuarea unei clase intelectuale de prestigiu este de neconceput. Evenimentele desfășurate sub egida prestigioasei instituții s-au constituit în întâmplări de largă respirație culturală.

    În holul sediului din strada Ion Ghica, a fost organizată o expoziție de hărți interactive care prezintă etapele și contextul geopolitic al realizării Marii Uniri. Concepute cu migală și rod al unei laborioase documentări, aceste hărți, realizate de invitatul special al evenimentului, doamna conf. univ. dr. Rodica Ursu, de la Catedra de Istorie a Universității din Chișinău, prezintă date și evenimente marcate prin coduri QR, prin scanarea cărora, cu un simplu telefon mobil, se permite accesul la o mulțime de date, link-uri, documente și fotografii  legate de Marea Unire. O idee inovativă, o modalitate unică de a descoperi poveștile trecutului prin tehnologia prezentului.

    În continuare, aceeași distinsă invitată a susținut o fermecătoare prelegere despre marile momente care au precedat întregirea României, discursul fiind însoțit de exemple și date mai puțin cunoscute de publicul larg, de nenumărate și savuroase punctări formulate neconvențional și deschis, transformând totul, prin evitarea  clișeelor  și automatismelor didactice, într-un moment care a fascinat asistența.

   Sesiunea de comunicări științifice, moderată de doamna conf. univ. dr. Luiza Marinescu, a constituit o ocazie inedită pentru studenții Facultății de Limba și Literatura Română a Universității Spiru Haret de a încerca realizarea unei legături peste timp între evenimentele premergătoare sau contemporane Actului Unirii și modul în care acestea au fost relatate, oglindite sau comentate în literatura vremii. Au prezentat referate și eseuri Mirela Costache (Octavian Goga – poetul Marii Uniri), Elena Onuși (Mărturii ale lui George Topârceanu despre bătălia de la Turtucaia), Valeria Lupu (Sentimentul de patriotism și Marea Unire în literatura română) și Ștefania Radu (Mihai Eminescu și centenarul Marii Uniri).

    Îmbrăcat într-un superb și autentic costum popular din zona Teleormanului, Constantin Turică, student în anul III al Facultății de Muzică a Universității Spiru Haret, a interpretat cu multă dăruire o foarte veche baladă populară din zona folclorică căreia îi aparține și pe care o colindă spre a culege, cu multă pasiune, folclor vechi.  Atât cântecul, cât mai ales o lăudabilă atenție acordată straielor tradiționale, de la ipingeaua măiestrit cusută, până la opincile legate cu nojițe de piele, au imaginat  un moment plin de virtuozitate.

    Lansarea volumului Generația Marii Uniri – 1918, Repere istorice, coordonat de doamna prof. univ. dr. Viorica Moisuc şi publicat la Editura Fundației „România de Mâine”, a fost prilejul unei incursiuni în lumea documentelor aflate în arhivele mai multor instituții din țară și din străinătate, o abordare curajoasă a vieții unor personalități contemporane Marii Uniri, analizate cu luciditatea și profesionalismul cercetătorului și dascălului dedicat misiunii sale. Faptele și detaliile regăsite în paginile acestui volum de excepție constituie o lecție de istorie transcendentă, o încercare reușită de demantelare a unor tabuuri și clișee pe care le păstrăm mecanic în memorie. Prestigiul  și incontestabila notorietate a autorilor textelor publicate în acest volum rămân garanția unei lecturi pasionante, atât pentru specialiști, cât și pentru profani.

    Ultimul moment al evenimentului a închis, parcă prea repede, o nouă zi dedicată lecturii, studiului, polemicilor cordiale, memoriei unor personalități care au clădit, prin devotamentul și sacrificiul lor, marea istorie a României.

Dragoş CIOCĂZAN


O insulă de spiritualitate

O insulă de spiritualitate

Într-o lume din ce în ce mai agitată, uităm adesea să respirăm, să ne tragem sufletul (și mintea), să zăbovim cu gândul la lucruri cu adevărat importante, esențiale pentru condiția noastră de om.

Insulele de spiritualitate sunt mai puține, iar cei care o alcătuiesc se simt cumva anacronici, în acest secol al frământărilor, al agresivității, al răsturnării valorilor.

Poate și de aceea, clipele de pace adevărată ajung să reprezinte tot atâtea clipe de mirare bucurată, de liniștire neașteptată a spiritului.

O asemenea „insulă” a reprezentat ediția a XII-a a Colocviului de la Putna, desfășurat în perioada 23-26 august la prima mănăstire ctitorită de Ștefan cel Mare, în urma sfatului primit de la Daniil Sihastrul.

Tema din acest an, deosebit de generoasă – „Unitatea de limbă, credință și neam. Sensul culturii române” –, a atins (și) problema spinoasă a unității, pusă din ce în ce mai mult sub semnul întrebărilor cotidiene ale unei perioade dificile, când ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. Fără nicio nuanță patriotardă sau fals festivistă, zilele de sfârșit de vară petrecute în Casa domnească a Mănăstirii Putna au prilejuit oamenilor de cultură prezenți să discute la un nivel înalt despre multiple domenii: limba română, istorie, teologie, literatură, filosofie, antropologie, muzică, film,arte plastice, critică de artă etc. Departe de a exista un acord perfect între conferențiari, discuțiile, controversele, intervențiile permanente au dovedit încă o dată că „disputele” au substanță atunci când sunt purtate pe un ton civilizat, cu argumente de fiecare parte, cu răbdarea de a asculta, de a descoperi adevăruri și în ceea ce rostește „adversarul” de idei. Sprintene sau mai lente, prezentările celor veniți de pe toate teritoriile României Mari au ridicat la rampă probleme extrem de acute ale zilelor noastre, aproape toate avându-și originea în istoria deloc comodă a românilor, dar și în prezentul delăsător. Glasuri din Bucovina pierdută, din Basarabia, din Moldova de dincoace de Prut, din Țara Românească, Dobrogea sau Transilvania s-au făcut auzite și au trezit în noi, cei prezenți, sentimente, gânduri și întrebări deopotrivă dureroase și luminoase. Aproape totul era amestecat – nu știai spre ce pagină să te apleci mai întâi, dacă să te lași pătruns de tristețe sau de optimism, de adevăr sau de speranță, de luciditate sau de visuri. Probabil, de toate la un loc.

Editura Fundaţiei România de mâine a participat cu mare bucurie la acest eveniment şi a prezentat Colecţia „Centenarul Marii Uniri”, iniţiată în noiembrie 2017. De asemenea, a fost lansat volumul „Generaţia Marii Uniri. Repere istorice”, cea mai recentă apariţie a colecţiei, volum coordonat de prof. univ. Viorica Moisuc. Cartea a trezit, aşa cum era de aşteptat, un interes crescut atât în rândul istoricilor, cât şi al specialiştilor în alte domenii.

Colocviul de la Putna a făcut, fără nicio îndoială, loc speranței. În cazul în care ne mai întrebam dacă există oameni responsabili, cu suflet, dar fără patimă, cu minte limpede și dăruită, profesioniști în meseria lor și, în același timp, patrioți (cu toată devalorizarea acestui cuvânt), în aceste zile am putut să ne dăm un răspuns: da, ei există. Și trebuie aduși în față, lăsați să vorbească în fața unui microfon uriaș, pentru ca ideile, propunerile și soluțiile lor să ajungă la cât mai mulți, până când se vor transforma într-o realitate frumoasă, inteligentă.

Cultura este singura care ne poate salva.

Odilia ROŞIANU


Povestea poveștilor: Eminescu demiurgic

Povestea poveștilor: Eminescu demiurgic

A scrie despre Eminescu impune o anumită smerenie, o stare permanentă de obediență vigilentă, exact ca atunci când ridici ochii a închinare spre bolta templului, chemând în ajutor zei necunoscuți. Exercițiul devine cu atât mai dificil cu cât conștientizezi că, pe de-o parte așterni pe hârtie cuvintele unei limbi păstorite, modernizate de marele om de cultură, iar pe de altă parte că el, poetul, este și va fi prezent întotdeauna în eterul etern, mereu de veghe la căpătâiul limbii și culturii naționale.

Universalitatea lui Eminescu constă în deschiderea uriașă a spiritului său enciclopedic, în munca sa neobosită de cărturar, în iscodirea tenace și documentată a unui uriaș rezervor de date aparținând științelor umaniste, dar și celor exacte. A studiat și a comentat, fără a elabora teorii științifice noi, fără a inventa sau fundamenta teoreme sau legi, științele naturii, astronomia, precum și fenomenele sociale, dând iveală unor considerații critice greu de cuprins și egalat până în zilele noastre.

Intrigat și mirat de starea de continuă evoluție a lumii vii, a societății umane, a reflectat în creația sa toate aspectele întâlnite în studiile sale, lăsând posterității o operă de o complexitate și o adâncime care constituie temeiul unei neîntrerupte stări de reflecție.

Caracterizat de o modestie proprie oamenilor de geniu, Eminescu se definește, autoironizându-se:

Dl Michalis Eminescu, vecinic doctorand în științe nefolositoare, criminalist în sensul prost al cuvântului, în conflict cu judecătorul de instrucție, fost bibliotecar, când a și prădat biblioteca, fost revizor la școalele de… fete, fost redactor en-chef al foii vitelor de pripas și al altor jurnale necitite colaborator”.

Dincolo de analiza critică a operei sale literare, marele cărturar va trebui reanalizat și redefinit în viitorul apropiat din perspectiva personalității sale de largă respirație enciclopedică. Filosof, istoric, astrofizician, matematician și fizician, geograf, economist, uneori vehement politician, sociolog și psiholog, Eminescu a fost un spirit îndrăzneț și luminat al veacului său, o personalitate activă și un redutabil polemist. Toate aceste aspecte ale activității marelui cărturar, toate aceste căutări istovitoare ale spiritului său demiurgic își vor găsi cu siguranță locul într-o istorie a marilor gânditori ai națiunii, care au revelat critic adevăruri copleșitoare, dar de netăgăduit.

Preocuparea pentru lingvistică apare timpuriu, încă din anii studenției la Viena. Manuscrise din acea perioadă atestă interesul poetului pentru lingvistica generală, precum și pentru problemele evoluției limbii și ale influențelor care dinamizează acest proces.

Pentru Eminescu nu există limbă în afara națiunii și nici națiune în afara limbii. Limba definește națiunea, o delimitează cultural, o oglindește, pentru că, altfel, toate semințiile ar vorbi același grai. O națiune fără posibilitatea de se exprima prin propria limbă nu există. Legătura organică dintre limba vorbită și scrisă de un popor este ceea ce îi justifică existența, starea, locul demn între celelalte nații. Limba transcende națiunea și istoria. Mai mult, limba are o importanță decisivă pentru că nu există putere, guvernare, reprezentativitate internațională, continuitate, specificitate, tradiție, rădăcini, predictibilitate, viitor, fără o limbă națională care să le garanteze. Evoluția firească a limbii, pe care Eminescu o consideră vitală, stă la baza revoluției lingvistice care avea să aducă limba română din Evul Mediu în europenitatea mijlocului de secol XIX. Cu alte cuvinte, unitatea dintre limbă și națiune generează o interdependență benefică în epoca

deplinei afirmări a independenței națiunilor:

Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punctum. Nimeni n-are să ne învețe ce-am fost sau ce-am trebuit să fim. Voim să fim ceea ce suntem: români!”

Totodată,Eminescu supune unei critici vehemente presa și pe toți cei care sunt datori a se îngriji de destinul limbii, abuzul de termeni străini, cosmopolitismul exagerat, arătând cauzele principale și unele soluții:

Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moși-strămoși, pe când partea traductibilă este comoara gândirii omenești în genere. Precum într-un stat ne bucurăm toți de oarecare bunuri, care sunt ale tuturor și ale nimănui – ulițe, grădini, piețe – tot astfel și în republica limbilor sunt drumuri bătute, care sunt ale tuturor – adevărata avere proprie o are însă cineva acasă la sine; iar acasă la dânsa limba românească este o bună gospodină și are multe de toate”. Susținând adevărul că „limba și legile ei dezvoltă cugetarea”, Eminescu cere ca limbii în școală să i se acorde prioritate: „Studiul principal al unei școli rurale sau primare e limba…”.

Cât de actual! Câtă clarviziune și ce premoniție usturătoare!

Eminescupoet național este nu doar numele unui mit cultural, ci şi o realitate constituită istoric. Formula mit cultural trebuie luată în sensul ei strict științific, fixat de studiile culturale (de antropologie, în special), iar nu redus la sensul trivial, impus de publicistica generală, pentru care mitul cultural reprezintă un soi de fantasmă socială, produs al fanteziei colective, un construct al minţii sau o minciună ideologică. Este drept însă că anumite variante degradate ale mitului Eminescu, uşor identificabile sub pavăza unor declaraţii şi manifestări festive fără acoperire ştiinţifică şi culturală, continuă să fie vinovate de „minciună ideologică“.

Pe de altă parte, chiar în va­­ri­ante mai populare, E­mi­nes­cu în calitate de mit cultural ilustre­a­ză o apetenţă pentru cultu­ră, o preocupare pentru sluji­rea valorilor acesteia şi un grad oarecare de respect pen­tru tradiţia culturală.

Publicistica lui Mihai Eminescu a constituit dintotdeauna, aşa cum bine se ştie, un pretext pentru justificarea unor diverse atitudini ideologice, sociale, culturale sau politice. Revendicat, rând pe rând, de dreapta şi de stânga românească, stindard al unor orientări artistice antitetice, mitizat şi demitizat, hulit sau adulat, patriot sau antisemit, Eminescu a fost adesea judecat printr-o grilă extraliterar-extraculturală. Eugen Lovinescu avea dreptate să observe în epoca sa acest derapaj: „Înăbușită un moment, influența eminesciană şi-a răscumpărat uşor timpul pierdut: pusă în circulaţie prin mişcarea sămănătoristă, continuată apoi prin oameni şi acţiuni felurite, ea supravieţuieşte şi astăzi în unele manifestări xenofobe sau fasciste ce se reclamă de la «actualitatea lui Eminescu»

Eminescu scrie o serie de articole, unele critice, cele mai multe publicate în ,,Scrieri politice şi literare”, Editura I. Scurtu, 1905, şi în ziarul ,,Timpul”, în care dezbate probleme legate de limba română, dar și probleme politice de actualitate.
Aşa cum se pronunţase C. Negruzzi, în ,,Scrisoarea a XXXII-a (,,Despre limba românească”), şi poetul nostru de geniu afirmă din capul locului: ,,Nefiind filolog de competenţă, declar eu însumi că opiniile mele sunt cu totul personale şi nu merită de a turbura lucrările filologilor noştri.”
În articolul ,,Echilibrul”, publicat în ,,Familia”, Eminescu accentuează rolul deosebit al limbii în viaţa societăţii: „Măsurariul civilizaţiunii unui popor astăzi este o limbă sonoră şi aptă a esprima prin sunete noţiuni, prin accent logic cugete, prin accent etic sentimente
Mihai Eminescu acordă un interes deosebit fondului vechi al limbii, cărților vechi, atât pentru conţinut, cât şi pentru originalitatea lor expresivă: ,,Netăgăduită este însă valoarea lor (a cărţilor vechi) stilistică şi lexicală. Stilistică, căci nu sunt scrise sub influenţa limbilor moderne, cel puţin nu a celei franceze, şi se găsesc în ele locuţiuni care încep a dispărea din limba de astăzi şi se înlocuiesc prin şabloane de fraze streine dezvoltării de până acum a limbii noastre; lexicală, prin mulţimea de cuvinte originale, pe care scriitorii bisericeşti şi laici, siliţi să recurgă la proprii mijloace, la întrebuinţarea în compunerile lor.”
Eminescu este neîntrecut în cunoaşterea izvoarelor istorice ale culturii române moderne, intuind sursele de înnoire a acestui tezaur acumulat ,,în tăcere şi obidă” veacuri de-a rândul de apărare ,,lăuntrică şi din afară”: ,,Trecutul e în mine şi eu sunt în trecut,/Precum trăieşte cerul în marea ce-l respiră.”

Preocupat de a combate curentul latinist apărut în lingvistica şi filologia românească în secolul al XIX-lea, Eminescu polemizează cu reprezentanţii acestuia, atrăgându-le atenția că animaţi de dorinţa patriotică de a continua ideile Şcolii Ardelene, au ajuns la unele exagerări, susţinând puritatea integrală a limbii române şi recurgând la unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă (nelatine), modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a se apropia de forma originară sau modificarea unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină. Încă o dovadă a devotamentului său pentru dinamica evolutivă sănătoasă a limbii națiunii sale.

Publicistica lui Mihai Eminescu demonstrează aplecarea profundă a autorului către relația dintre limba literară, academică și formele dialectale întâlnite în vorbirea populară, dar și o anumită neliniște pe alocuri vehementă, o încrâncenare și o patimă greu de stăvilit în probleme fundamentale ale societății. Adversar al Războiului de Independență, din motive financiare și economice, a criticat cu tărie angrenarea României în conflictul armat, ceea ce i-a atras izolarea pe plan publicistic pentru o lungă perioadă de timp. Simțul practic și îndelungatul studiu al științelor exacte prevalau încă o dată în fața rațiunilor sentimentale, a motivației istorice. Singura legătură a României cu Poarta în anul de grație 1877 era un simplu tribut în bani, cu o valoarea nesemnificativă. Mulți s-au grăbit atunci să îi pună eticheta de laș sau trădător. Puțini au înțeles atunci și puțini înțeleg și acum că geniul demiurgic, simțul istoric premonitoriu, convingerea că o națiune transcende istoria, îmbogățindu-se spiritual dincolo de stăpânii săi vremelnici, au fost mai puternice la Eminescu decât țipetele patriotarde. El credea cu tărie în supremația spirituală a unei națiuni, independent de glasul armelor.

Dincolo de acest aspect al vieții sale publice, nu ne putem închipui o cultură națională fără cel care a redescoperit și revalorizat limba pe care astăzi, cu mândrie, o vorbim. Eminescu își face apariția în momentul în care mijeau fiorii conștiinței de sine la români. S-a vorbit de influențele unor Hugo, Goethe, Byron, Schiller, Schopenhauer sau Hölderlin asupra textelor lui Eminescu. Este firesc, pentru că marile spirite se reunesc întotdeauna în vâltoarea epocii în care acestea se nasc, trăiesc, creează. Eminescu a fost omul timpului său, a existat și a imaginat o operă ca parte a unui univers creator european. Eminescu a modificat total sensibilitatea națională, a inventat o metafizică care o personalizează. El a adăugat structurii folclorice românești pe care o cunoștea ca nimeni altul, rafinamentul unei înalte culturi, făcând-o parte a culturii universale. Spectacolul cosmic, inimitabil, al versurilor eminesciene aduce în prim plan o supraconștiință a lumii, o eliberare fecundă a energiilor, o revelare a căilor spre dezlegarea misterelor fundamentale. Nașterea lumilor primordiale este un spectacol cosmogonic la care suntem invitați să asistăm nu ca spectatori, ci ca participanți activi, părtași la opera creatoare. O lume născută din fărâma de lumină a începutului, sub bagheta demiurgică a geniului eminescian.

S-a spus adeseori că fiecare vers scris de un poet este o sărbătoare a limbii române. Că fiecare cuvânt rostit, așternut pe hârtie, gândit sau cântat este un omagiu adus rostirii românești. Eminescu este bucuria unei sărbători nesfârșite. De aceea, procesul demitizării sale, început încă din timpul vieții poetului și care continuă și astăzi, în epoca postmodernismului agresiv și distrugător de mituri, nu are șanse. Fiecare loc prin care Eminescu a trecut, acasă sau aiurea, fie că este vorba despre București, Iași, Odessa, Cernăuți, Praga sau Viena strălucitoare, este un loc de pelerinaj pentru orice român. „Porni Luceafărul…” va rămâne cel mai frumos vers al copilăriei. Un vis de mărire, un triumf al forței, dar și o prăbușire celestă. Nimic nu poate schimba această stare de fapt. La fel ca întreaga viață a marelui poet și trecerea acestuia dincolo. După unii, un sfârșit așteptat, urmând unei vieți tumultuoase, după alții, o execuție politică ordonată de Carol I, cu largul concurs al lui Titu Maiorescu, survenind ca replică la devoalarea de către Eminescu a tratatului secret semnat de Regatul României cu Austro-Ungaria, fără a ține cont de aspirațiile națiunii. Istoria va face, probabil, lumină și în acest caz.

Ceea ce rămâne posterității este uriașa opera literară, științifică, publicistică și lingvistică. Povestea ia sfârșit cu emoționantele cuvinte ale scriitorului Ion Druță: „Până la venirea marilor poeți, limbile naționale nu au fost decât o masă enormă, crudă și neorganizată. Marii poeți sunt cei care au venit să facă ordine în această bogăție spirituală a poporului, să cunune frumusețea cu înțelepciunea. (…) Eminescu a suflat o viață nouă întregii noastre limbi, angajând-o în luptele cele mai grele și cucerind culmile pe care le-a urcat aceasta armată”

Despre Eminescu nu poți vorbi decât cu respectul și religiozitatea impuse de marii creatori care definesc o națiune. Cultural, dar și istoric sau chiar economic îi datorăm totul. Limba pe care o scriem sau vorbim, ideea de națiune, conștiința apartenenței la aceasta și la marea familie a națiunilor lumii. Ideea de stat modern, revalorizarea tradițiilor, sentimentul istoriei trăite și, uneori, din păcate, retrăite.

De aceea, tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul îi vor fi de-a pururi recunoscătoare, așa cum i se cuvine unui părinte fondator al unei noi identități naționale.

Dragoș CIOCĂZAN


De Ziua Europei

De Ziua Europei

„Dar să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive… asta nu mai merge… Astfel de opiniuni nu le respect, să-mi dea voie să-i spui…”

(Actul III, „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale)

Cam așa zicea „candidatul grupului tânăr, inteligent şi independent…” imaginat (sau rupt din viață) de mereu actualul Caragiale. Deoarece, nu-i așa?, politicianului cu pricina îi păsa numai de „țărișoară”, privind-o ca pe o insulă ce-și ajungea sie însăși, fără probleme.

Azi, la sărbătorirea Zilei Europei, după producerea Brexit-ului și când, de altfel, există mulți dintre noi care se uită urât la Uniunea Europeană, cred că ar fi un moment bun să ne amintim ce înseamnă Europa și de ce e frumos s-o aniversăm.

Pornită la drum cu 6 țări (Belgia, Olanda, Luxemburg, Republica Federală Germania, Franța și Italia), Uniunea Europeană a continuat cu mai multe valuri de aderări ale altor state. Astfel, 1973 a fost anul în care s-au alăturat Danemarca, Irlanda și Marea Britanie; apoi, la o distanță relativ mare, în 1981, a fost inclusă Grecia, urmată,  în 1986, de Spania și Portugalia; Austria, Finlanda și Suedia în 1995, Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria în 2004; după 3 ani, au urmat România și Bulgaria (în 2007), iar procesul a continuat prin includerea Croației, în 2013.

Și, după ce s-au pus cărămizi, la propriu și la figurat, care au vizat, pe lângă cooperarea economică, apărarea geostrategică sau colaborarea judiciară (alături de multe altele), după ce s-au semnat tratate importante și popoare cu origini și limbi diferite păreau că pot pune umărul pentru crearea și păstrarea unei Europe unite, ceva a început să scârțâie. Sunt analiști a căror meserie (dacă se poate numi așa) este chiar aceea de a descurca ițele acestei evoluții, de a explica ceea ce mai este de explicat. Așa cum există tot confrați de-ai lor al căror singur scop este să demoleze, uneori chiar înainte să fi căzut vreun pic de var…

În ceea ce mă privește, consider că Uniunea Europeană înseamnă pace, înainte de toate. Chiar dacă scopurile inițiale erau altele, liniștea și buna înțelegere au fost condiții sine qua non ale inițierii cooperării și conviețuirii. Și apoi, nimic nu se poate construi pe timp de război, singurii care se bucură atunci fiind (doar) nebunii. Însuși glasul scârțâielilor, timid sau nu, mă sperie. Iar hotărârea Marii Britanii de a părăsi familia europeană, deja luată, este amenințătoare și deschide drumuri neștiute încă.

Firește, nimic nu este perfect, dar totul este perfectibil. Iar vocea cârcotașilor actuali, mai exact a celor care nu vor să găsească decât defecte, se aude din ce în ce mai tare și este îngrijorătoare. Uniunea Europeană solicită, prin tot ceea ce înseamnă ea, cooperare între toți cetățenii ei, indiferent de țara căreia îi aparțin, respectarea unor drepturi fundamentale sociale, politice, religioase etc. O zicere românească spunea „unde-s doi puterea crește” și, de aceea, orice ieșire poate avea urmări grave, slăbind „lanțul” de mătase în care suntem prinși.

Totdeauna este mult mai ușor să stai pe margine și să critici, decât să intri în acțiune, să pui umărul și să-ți asumi posibilitatea apariției greșelilor. De asemenea, e mai simplu să interpretezi negativ niște bune intenții, fără a pune în balanță și a calcula riscurile neaplicării acelor sugestii. Să pui verdicte impulsive, să nu respiri adânc, analizând toate variantele. Sau, ca să rezumăm, e facil să nu gândim, decât să ne punem mintea la contribuție.

Fiind sărbătoare pentru bătrânul nostru continent, nu vreau să devin pesimistă. Continui să cred în înțelepciunea oamenilor, în dorința lor de trăi împreună liniștiți, în capacitatea lor de a construi lucruri durabile, de a crea pentru viitor.

Într-o zi de 9 mai, vreau să spun doar „La mulți ani, Europa!” și să mă gândesc la idealurile ei care se cer atinse pentru binele copiilor noștri.

Odilia ROŞIANU


De Ziua Mondială a Libertăţii Presei

De Ziua Mondială a Libertăţii Presei

Într-o zi închinată libertății presei, înainte de orice, ar trebui să ne-ntrebăm ce înseamnă, de fapt, libertatea. Pentru că ea este înțeleasă, de cele mai multe ori, diferit. Unii se gândesc la libertatea fizică, cea care presupune că nu ești încarcerat. Alții au în minte libertatea de asociere cu oricine din lumea asta și, în același timp, de disociere de oricine, fără niciun fel de consecință. În definiția libertății intră, cu siguranță, și alegerea unui stil de viață sau a unei religii. Mai există și libertatea conștiinței. Sau a bunului simț. Precum și libertatea de exprimare, reprezentând dreptul fiecăruia de a spune (sau scrie) ce gândește. Și, poate, dacă există cea din urmă, ea le va include pe toate cele de mai sus.

Orice om are dreptul la libertatea exprimării opiniilor; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat.”

(articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului)

În 1993, în urma unei recomandări adoptate în cadrul celei de-a XXVI-a sesiunii a Conferinței Generale a UNESCO în 1991, ONU a declarat ziua de 3 mai Ziua mondială a libertății presei.

Data de 3 mai a fost aleasă ca reper al Declarației de la Windhoek, prin care jurnaliștii au stabilit principiile presei libere, în urma unui seminar UNESCO, desfășurat în Namibia, în 1991. Documentul proclama necesitatea unei prese independente, pluraliste în toată lumea și caracteriza presa liberă ca esențială pentru democrație și ca un drept fundamental al omului.

Le dorim tuturor jurnaliștilor nu numai să aibă libertate de exprimare, dar să o și folosească pentru descoperirea adevărului, pentru liniștea oamenilor și, de ce nu, pentru a face lumea mai bună.

Odilia ROŞIANU