Octavian Goga și Aron Cotruș: biografii paralele

Cu sașe luni în urmă, profesorul universitar, istoric și critic literar, Ion Dodu Bălan, avea să plece dintre noi pentru totdeauna, nu înainte de a mă îndemna să-mi iau răspunderea publicării sau republicării acelor opere create sau revăzute de el în ultimii ani de viață.

A plecat trist, că timpul nu i-a mai permis să termine volumul ”Coșbuc, poet al românismului”, la care lucra de mai multă vreme, rămas pe biroul lui într-o fază avansată.

În preajma sărbătoririi centenarului Unirii, a avut loc lansarea a două lucrări revăzute și adăugite (în măsura în care starea sănătății l-a mai ajutat să le extindă și să le actualizeze cu datele și comentariile apărute în ultima vreme): monografia Octavian Goga și Aron Cotruș, viața și opera unui poet exilat – apărute cu mulți ani în urmă – și republicate în noiembrie 2018 la Editura Fundației România de Mâine.

În deschiderea festivității de lansare, directoarea editurii, doamna Odilia Roșianu, l-a invitat pe scriitorul Nicolae Mareș (cel ce a prefațat ambele lucrări) să prezinte considerațiile sale cu privire la volumele expuse la standul de cărți amenajat la Romexpo, în cadrul târgului de carte Gaudeamus 2018.

În fața unui public select, compus în majoritate din scriitori, critici și istorici literari, dl Nicolae Mareș, autor al mai multor lucrări de referință, a evocat călduros prietenia sa cu profesorul Ion Dodu Bălan și conversațiile lor de-a lungul anilor despre scriitorimea română, în special, despre cei doi mari poeți ardeleni, Octavian Goga și Aron Cotruș, care au contribuit prin scrieri și fapte la realizarea și recunoașterea internațională a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Totodată, dl Nicolae Mareș, fost ambasador în Polonia, a subliniat bogata activitate culturală desfășurată de Aron Cotruș ca atașat de presă la Varșovia, şi, în final, a apreciat că republicarea celor două volume constituie un gest de omagiere a ambilor poeți implicați în pregătirea și împlinirea Marii Uniri a românilor de la 1 Decembrie 1918 și, în același timp, cuvenita recunoștință post-mortem față de strădania autorului celor două lucrări, Ion Dodu Bălan.

La rândul meu, într-o scurtă intervenție, am schiţat o analiză comparativă între biografiile, creația și activitatea consacrată Marii Uniri de la 1918 a celor doi mari poeți, prin care mi-am propus să reliefez, mai ales, similitudinile în gândirea și faptele lor în plan național și internațional.

Constatările mele, rezultate în urma cercetării datelor concrete menționate de autorul celor două lucrări de istorie și critică literară republicate, le voi rezuma, comparativ, în cele ce urmează.

  • Ambii poeți sunt ardeleni: Octavian Goga s-a născut la 1881, la Rășinari, iar Aron Cotruș, zece ani mai târziu, în 1891, la Hașag, ambele sate aflate în zona Sibiului.
  • Amândoi sunt fii de preoți: Aron Cotruș a făcut parte dintr-o familie cu nouă copii al căror tată era preot de țară, mai întâi la Hașag, apoi într-un sat de pe Târnava din apropierea orașului Blaj. Octavian Goga și-a petrecut copilăria pe „ulița popilor” din Rășinari. Descendența neamului său se pierde în negura timpului, iar etimologia numelui său de familie este explicată de Tache Papahagi în „Dicționarul dialectului aromân, general și etimologic”, conform căruia „goga” este porecla atribuită, de către albanezii musulmani, aromânilor ortodocși din zona muntoasă a Macedoniei, de unde, cu două secole în urmă, străbunii poetului dinspre tată ar fi putut veni cu oile în transhumanță în zona Târnavelor din Transilvania. Iosif Goga, tatăl poetului, născut la Crăciunelul de Sus de pe Târnave, după ce a urmat teologia la Blaj, a devenit preot la Rășinari, unde a intrat într-o veche familie de preoți (din tată în fiu), prin căsătoria cu fiica protopopului Ion Bratu, învățătoarea Aurelia Bratu, mama poetului. Ion Bratu (1818-1878) a fost preot, cărturar și om politic, ca mulți strămoși ai săi, fiind „unul dintre colaboratorii cei mai asidui ai mitropolitului Andrei Șaguna” (după cum relata Goga) și, ulterior, prieten credincios al învățatului Timotei Cipariu. În scrierile timpului se spune că Ion Bratu – protopopul – ar fi fost acela care l-a găzduit, în casa lui din Rășinari, pe Mihai Eminescu, aflat în pribegie prin Transilvania.

Acestor preoți-strămoși, Octavian Goga le dedică poezia „Voi veniți cu mine”, prin care le recunoaște valoarea și importanța în biografia sa spirituală: Sufletul vă simte cum îi treceţi pragul,/ Ca-ntr-o casă mică, albă, de la ţară,/ Eu vă văd alături, mi-e mai mare dragul…/ Sunteţi fără număr, popi cu bărbi cărunte,/ Cercetaşi de codri şi păstori de munte,/ Ceată nesfârşită, voi veniţi cu mine/… Taine din zapise, rosturi din hrisoave,/…Şi-mi suspină-n noapte rugă de ceasloave…

  • Cei doi fii de preoți, O. Goga și A. Cotruș, crescuți printre hrisoave, ceasloave și molitvelnice, folosesc frecvent, în creația lor poetică, termeni, sintagme sau metafore (preluate din domeniul eclesiastic, de proveniență biblică, liturgică sau a cinului bisericesc) și cuvinte ce aparțin lexicului religios, pe care, apoi, le pun în circulație cu o conotație simbolică.

La Octavian Goga sunt frecvente cuvinte precum: hirotonisire, cuminecătură, binecuvântare, cucernicie, mir etc., iar la Cotruș: spovedanie, rugă, veșnicie, cruce, judecata sfântă etc. Chiar unele poezii cu tematică religioasă poartă titluri sugestive precum psalm, rugăciune, spovedanie: De pe culmile timpului ce-ți vestesc vecinicia/ adu-ți aminte, Doamne, de România,/ de mândrul Ardeal al leagănului meu,/ care până și-n visuri te strigă mereu/ și doar de la Tine mai așteaptă/ judecata cea sfântă și dreaptă… (Aron Cotruș, „Psalm românesc”), sau Și cu povața Ta-nțeleaptă…/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă./ Dezleagă minții mele taina/ Și legea farmecelor firii…/ Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea lor o frânge…/ Dă-mi tot amarul, toată truda/ Atâtor doruri fără leacuri (Octavian Goga, „Rugăciune”).

  • În ceea ce privește educația școlară și studiile universitare, între cei doi poeți există multe similitudini, dar și unele diferențe.
  • Ambii viitori poeți urmează cursurile primare în satele natale, unul la Rășinari, celălalt la Hașag. Amândoi elevii își continuă studiile liceale în orașele apropiate de domiciliul părinților: Goga la liceul unguresc de la Sibiu, Cotruș în orașul Blaj, apoi, la liceul Andrei Șaguna din Brașov. Dacă A. Cotruș s-a adaptat mai ușor la Blaj, Octavian Goga a avut multe de îndurat. Programul educativ impus elevilor de etnie română la liceul unguresc din Sibiu n-a fost acceptat cu supușenie de elevul Goga care, în urma unui conflict cu un profesor de istorie de etnie maghiară, a fost nevoit să se transfere la liceul românesc din Brașov, unde a avut prilejul să-l cunoască îndeaproape pe profesorul de istorie și latină, Vasile Goldiș, cel ce va intui în versurile fostului său elev pe „poetul redeșteptării românilor”, „apostol al unei vremi ce va să vie”.

De oraşul Braşov se leagă debutul de poet al lui Goga, în cadrul Societăţii de lectură, deschise celor ce aveau chemare spre creaţia literară.

  • După absolvirea liceului, atât O. Goga, cât şi A. Cotruş se înscriu la Universitatea din Budapesta, dar, din motive materiale, Cotruş este nevoit să-şi întrerupă studiile şi se întoarce la Arad, unde va lucra ca redactor la ziarul Românul, condus de Vasile Goldiş, şi va publica poezia „Aviatorilor”, ca omagiu adus lui Aurel Vlaicu, cel ce efectuase zborul de la Braşov, din 1911, cu avionul conceput, construit şi pilotat de el însuşi.

Octavian Goga, în schimb, frecventează cu regularitate cursurile Facultăţii de Filosofie din Budapesta, obţinând la toate disciplinele calificativul „eminent”, deşi risca să fie exmatriculat pentru exprimarea convingerilor sale politice. Proaspătul licenţiat în filosofie, Octavian Goga, solicită Societăţii Transilvania o bursă pentru continuarea studiilor la Berlin şi, apoi, la Paris. În anul universitar 1904-1905 este student la Berlin, unde citeşte mult, audiază cursuri pe gustul lui şi, totodată, călătoreşte prin Germania şi Italia. Dar nu-şi mai poate continua studiile întrucât, în ajunul Crăciunului (1905), tatăl său, preotul Iosif Goga, decedează; va fi înmormântat în cimitirul din Răşinari, lângă mausoleul mitropolitului Andrei Şaguna. Întrucât devenise capul familiei şi trebuia să asigure întreţinerea mamei şi a fraţilor săi încă elevi, Octavian Goga renunţă la continuarea studiilor şi se dedică publicisticii.

  • Atât Octavian Goga, cât şi Aron Cotruş sunt angrenaţi în vâltoarea evenimentelor ce aveau să contribuie la pregătirea Marii Uniri cu Ţara. Fiecare, în felul său, colaborează la diverse ziare şi reviste (Românul, Luceafărul, Tribuna, Ţara noastră, Epoca, România, Astra) care îşi aveau sediul în diverse oraşe din Transilvania: Arad, Braşov, Sibiu, Cluj.
  • Animaţi de o profundă iubire de ţară şi preocupaţi de viitorul compatrioţilor lor – ţărani, mineri, meseriaşi etc. – ambii poeţi contribuie prin scrisul lor (poezii, articole, discursuri) la răspândirea cunoştinţelor cultural-istorice în toate mediile sociale pentru trezirea conştiinţei asupra drepturilor istorice asupra pământului şi avuţiei naţionale şi, mai ales, a îndeplinirii ţelului lor comun: eliberarea Ardealului de sub asuprirea naţională şi socială. Toate acţiunile celor doi poeţi contemporani sunt bine gândite şi puse în concordanţă cu fluxul de idei al momentului istoric susţinut, în cadrul Ligii pentru unitatea tuturor românilor şi apreciat de cei mai consecvenţi militanţi ai Unirii: V. Goldiş, Nicolae Iorga, Vasile Lucaci, Pop de Băseşti, Take Ionescu şi mulţi alţii. Printre ei, Goga era recunoscut ca un mare poet, ca un publicist neîntrecut şi un „orator de frunte”, cum îl numea Barbu Ştefănescu Delavrancea.
  • Inspirată din realităţile social-politice ale Transilvaniei şi din experienţele lor de viaţă, tematica scrierilor celor doi poeţi este asemănătoare.

Ataşamentul faţă de casa părintească şi de frumuseţile naturii înconjurătoare, emoţia dureroasă a părăsirii casei părinteşti şi a satului spre a merge „cu căruţa la oraş” (Goga), nostalgia despărţirilor şi depărtarea în timp şi spaţiu faţă de locurile natale constituie una dintre temele predilecte ale operei celor doi poeţi: De ce m-aţi dus de lângă voi,/ De ce m-aţi dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior la plug,/ Să fi rămas acasă (Octavian Goga, „Bătrâni”), iar Aron Cotruş îşi aminteşte cu nostalgie de satul său natal: Acolo, copil, mă suiam pe deal,/ să văd departe munţii,/ munţii vineţi ai Sibiului/ Acolo am auzit, pentru întâia dată, vorba Ardeal/ de la mama şi de la tata („Prin străini”) şi tot el, departe de ţară fiind, îşi trimite dorul înapoi: Şi mi se întorcea copilăria, mi se întorceau anii apuşi şi îşi începeau basmul şi îmi erau parcă aproape plaiurile dragi, pădurile sălbatice pe unde am copilărit. Mă vedeam într-o grădină cu pruni înfloriţi; cu merii cu florile de argint, în boschetele cu trandafirii roşii ca para… (Aron Cotruş, ”Prin străini”). Din depărtări, Goga îşi trimite gândul tot acasă: Dar nopţile, când umbre moi se lasă… / Eu mă visez în sat la noi, acasă („Paris”).

Însă aria tematică a creaţiilor celor doi poeţi amintiţi în această sinteză nu se limitează numai la evocarea nostalgică a universului copilăriei. Dimpotrivă. Evantaiul tematic are o amplă deschidere spre realităţile sociale ale românilor, coroborate cu istoria frământată a Ardealului inclus de multă vreme în Imperiul Austro-Ungar. Astfel, eroilor neamului român, reprezentativi pentru istoria şi cultura noastră, cum ar fi: Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Avram Iancu, Eminescu, Maria Doamna, Aurel Vlaicu etc., le sunt dedicate ample şi evocatoare poeme. De pildă, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea lui Eminescu (1939), Aron Cotruş dedică genialului poet amplul poem „Eminescu”: Aş vrea, ca-n basme, să-ţi aprind/ peste ziua de azi… lumânări cât nişte brazi…/ ca să se ştie anume acu: / cine-ai fost tu,/ năpraznic bard/ în care toate clocotele neamului ard… / Printre ai tăi trecut-ai palid, iertător şi mut,/ şi-ai tăi… nu te-au priceput. Figura altui erou intrat în legendă, voievodul Neagoe Basarab, este evocată de Octavian Goga în poezia „În mormânt la Argeş”: S-a urnit din pacea morţilor stăpână, / Neagoe-înţeleptul, Neagoe voievod/ Şi-a sfărâmat azi-noapte, cu domneasca-i mână,/ Lespedea de piatră, lespedea bătrână,/ Unde-l îngropase cuvios norod.

  • Dar nu numai „eroii-simbol” ai neamului sunt prezenţi în creaţia celor doi poeţi, ci şi personaje anonime, ale căror portrete colective sunt amplu şi splendid creionate, cum ar fi: clăcaşii, plugarii (evocaţi de Goga) sau minerii, cosaşii, plugarii (cântaţi de Cotruş): Al vostru-i plânsul strunei mele,/ Creştini ce n-aveți sărbătoare,/ Voi, cei mai buni copii ai firii,/ Urziţi din lacrimi şi sudoare (Octavian Goga, „Plugarii”); Ară, ară, plugar cu pas de plumb!…/ ară înainte ară/ pentru tine, pentru ţară/ şi samănă darnic grâu şi porumb/ plugar pietros cu pas de plumb (Aron Cotruş, „Plugarului”); Erau clăcaşi: oştenii fără nume/ Ce duc războiul mare-al tuturora,/ Ei ce se sting în neguri şi uitare,/ Şi cad şi mor de cruda-mpovărare/ A tuturor durerilor din lume… (Octavian Goga, „Clăcaşii”); Şi zi de zi, în minele afunde,/ cu trup, cu suflet în tăcute lupte,/ se zbat să smulgă tot ce muntele ascunde:/ mineri posaci, cu bluze negre, rupte… (Aron Cotruş, „Minerii”).

Cu riscul de a extinde această evocare comparativă, consider că merită să amintesc sensibilitatea celor doi poeți față de frumusețea peisajelor românești, mai ales, a unor realități geografice cărora li se atribuie o valoare simbolică, precum Munții Carpați, Ceahlăul sau râurile Olt, Mureș etc.: Bătrâne Olt! – cu buza arsă/ îți sărutăm unda căruntă…/ Dar, de ne-om prăpădi cu toții,/ Tu, Oltule, să ne răzbuni! (Octavian Goga, „Oltul”); Murăș, Murăș, apă lină/ Prea de mulți străini ești plină;/…Arieșul se răcește,/ Oltul tot se mai iuțește (Aron Cotruș, „Înstrăinații”); Ai noștri sunt acești munți/ pietroși, mănoși, cărunți, căci…/ noi le-am deschis adâncurile de aur și fier/… noi le-am spintecat uriașele pântece,/ noi le-am proslăvit frumusețile-n cântece/ și le-am cunoscut sufletul și furtunile, mai bine ca orișicine (Aron Cotruș, „Munții”); „Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim din poartă-n poartă”/ De-am închide-a Țării poartă,/ Alții ne-ar cerși la Poartă/…/ Doamne, Dă-i la neam unire/ și Dă-i demnă cârmuire (Octavian Goga, „Munții noștri”).

Ceea ce îi apropie cel mai mult pe cei doi mari intelectuali ardeleni este, însă, contribuţia lor la pregătirea Marii Uniri, prin faptele şi, mai ales, prin scrierile lor, pentru care au avut de pătimit ani mulţi.

  • Atât Cotruş, cât şi Goga au fost urmăriţi, amendaţi, persecutaţi şi inculpaţi pentru vina de a fi apărat drepturile românilor din Ardeal. Elevul Cotruş Aron „a pătimit” pentru poemul „Tisa” (Ursită în lume ai fost, Tisă…/ La ropotul jalnic de ape,/ În inimi se zbate durerea/ Şi lacrimi ne udă pământul…), fiind nevoit să se mute de la liceul din Blaj la cel din Braşov, la fel ca elevul Goga.

Ca soldat participant la război, Cotruş, nevoit să evite o condamnare pentru un articol scris pe front, a trecut graniţa în Italia…

  • Octavian Goga însă a fost amendat, arestat, deţinut şi judecat pentru diverse „delicte de presă”. În 1911, la închisoarea din Seghedin l-a vizitat admiratorul său, I.L. Caragiale, venit cu trenul de la Berlin, cel ce îşi exprimase deja revolta în ziarul „Universul” astfel: Cazul lui Goga este din cale afară de mâhnitor… Goga, o onoare a literelor române, încoronat de academia română, după raportul unui ilustru profesor, academician şi ministru, Titu Maiorescu, astăzi umilit şi maltratat. La procesul intentat împotriva lui Goga au mai intervenit, în apărarea lui: M. Sadoveanu, Em. Gârleanu. Şt. O. Iosif, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu şi alţii.
  • Însă cea mai importantă asemănare dintre Octavian Goga şi Aron Cotruş constă în iubirea lor statornică faţă de pământul strămoşesc. Cei doi mari poeţi şi publicişti nu numai că au militat, prin scrierile lor, pentru eliberarea naţională şi socială a românilor din Transilvania, dar sau şi înrolat efectiv în armatele române angrenate în Primul Război Mondial şi, apoi, s-au implicat în acţiunile de unire a tuturor teritoriilor româneşti cu Ţara.

Dacă despre activitatea de militant a lui Goga se cunosc mai multe aspecte, despre biografia şi lupta „pro patria” a lui Aron Cotruş se ştiu mai puţine. Din documentele aflate în arhivele Ministerului de Externe al României şi ale Ministerului Forţelor Armate, cercetate şi comentate de Ion Dodu Bălan, reiese că tânărul Aron Cotruş a fost „recrutat” obligatoriu în armata austro-ungară, ca soldat cu termen redus. Odată ajuns la graniţa cu Italia, pentru a evita o condamnare pentru articolele sale considerate „dăunătoare” Imperiului Austro-ungar, a trecut la Frontul Italian de luptă şi s-a înrolat ca voluntar în „Legiunea Română” compusă din soldaţi români, fiind repartizat la Comisia de propagandă dusă împotriva inamicului comun. Impresionat de ororile războiului, publică poezia „Mizeriile vremii”, iar la Padova înfiinţează gazeta „Neamul Românesc”, în care susţine cauza dreaptă a luptei românilor în acel război. La Roma, i se încredinţează serviciul de propagandă antirăzboi pe care l-a condus până în 1920, când se întoarce în ţară cu ultima unitate militară a Legiunii Române din Italia şi îşi va continua activitatea de jurnalist la ziarul „Românul” din Arad, apoi, de director al revistei „Banatul” de la Timişoara. După ce este primit membru al Societăţii Scriitorilor Români şi ales preşedinte al sindicatelor presei din Ardeal şi Banat, urmează o carieră diplomatică de jurnalist la Milano (1928), în Polonia (1930-1937), în Spania şi Portugalia (1937-1944). Din rapoartele trimise la Ministerul de Externe şi din aprecierile superiorilor săi, reiese că Aron Cotruş a desfăşurat o prodigioasă activitate de ziarist-diplomat în ţările în care a fost trimis, stabilind relaţii extinse cu intelectuali de prestigiu şi cu jurnalişti din redacţiile unor publicaţii (de la Milano, Varşovia, Madrid, Lisabona) prin intermediul cărora a făcut cunoscută România sub aspectele ei istorice, sociale, politice şi, mai ales, culturale, luptându-se pentru a anihila propaganda antiromânească. Pentru rezultatele obţinute, a fost decorat cu Medalia Ferdinand şi cu distincţia Polonia Restituta în grad de ofiţer. După 23 august 1944, de la noul Minister de Externe n-a primit mijloacele financiare necesare pentru aducerea în ţară a arhivei de presă de la Madrid, invocându-se o nouă lege apărută cu privire la „clarificarea situaţiei personale” a funcţionarilor care au activat până atunci în afara ţării. Cunoscând soarta multor scriitori spanioli care, după Războiul Civil din 1936-1939, s-au autoexilat de teama represiunilor, Aron Cotruş, în aşteptarea unei decizii favorabile din ţară şi, probabil, văzându-şi numele pe Lista scriitorilor interzişi, a rămas în Spania, unde a continuat să publice poezii şi articole în care a evocat originea romano-dacă a românilor, vieţuirea lor neîntreruptă în spaţiul carpato-danubiano-pontic, latinitatea limbii române şi evoluţia literaturii şi culturii noastre în spiritul curentelor şi ideilor europene. Poemele sale, „Rapsodia valah㔺i „Rapsodia iberică”, tipărite la Madrid, în spaniolă şi română, atestă încrederea sa statornică în virtuţile românilor.

 În cele din urmă, Cotruş, pierzându-şi speranţa de a reveni în ţară, vrând să-şi împlinească setea de „cunoaştere a depărtărilor”, atât de des evocată în poeziile sale, a emigrat în America, unde a continuat să se „războiască” în scris cu „străinătatea”: Străină, străinătate…/ rai cu porţile-ncuiate…/ Vai de cine-n ele bate…/ Străine cu chip de sfânt,/ tu mă-ntrebi de ce tot cânt,/ cu privirile-n pământ/ şi cu zâmbet trist şi frânt…/ între-aceşti străini pereţi,/ îmi cânt ţara dintre ceţi…

Aron Cotruş a mai scris până în 1961 când a murit sărac şi părăsit de lume. A fost înmormântat într-un cimitir din Cleveland (unde îşi dorm somnul de veci mulţi americani de origine română). A murit dezamăgit că n-a primit dreptul de a se întoarce în pământul ţării sale pe care l-a iubit atât de mult şi pe care l-a evocat cu patos: Cu toată tainica putere a pământului/ mă cheamă de pe drumuri străine,/ mă cheamă satul meu,/… să dorm creştineşte până la-mplinirea vremii,/ acolo, undeva, în acelaşi pământ,/ unde îşi dorm somnul morţii, străbunii mei, şi tata, şi mama… (A. Cotruş, „Satul meu”).

  • Cam în aceeaşi perioadă a acelor ani frământaţi din istoria României, Octavian Goga se implica în desfăşurarea evenimentelor premergătoare războiului şi milita activ, prin scrieri şi fapte, pentru eliberarea Transilvaniei de sub dominaţia habsburgică şi Unirea acesteia cu Ţara. În perioada neutralităţii (1914-1916), este membru în Comitetul Ligii Culturale, condusă de N. Iorga, transformată, la iniţiativa lui Goga, în Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor. Pentru a dobândi sprijinul maselor largi din toate provinciile româneşti, membrii Ligii ţin conferinţe, organizează mitinguri, Goga fiind un orator înflăcărat, iar discursurile sale sunt publicate în presa transilvană de atunci. Mai mult chiar: Goga se înrolează ca simplu soldat în Regimentul 80 infanterie, pe frontul din Dobrogea. Însă, generalul Prezan îl numeşte în biroul de propagandă, convingându-l că „efectul moral al scrierilor sale (în „Gazeta pentru front”) ar face cât două divizii de combatanţi”. În 1917, Goga, împreună cu alţi scriitori de marcă (Sadoveanu, Delavrancea, Vlahuţă, Vasile Militaru, Lucian Blaga), înfiinţează la Iaşi ziarul „România”, organ al apărării naţionale.

După încetarea războiului, cu regretul de a nu fi putut să participe la Adunarea de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918 (după o călătorie prin Rusia aflată încă în revoluţia de la 1917), ajunge la Paris şi Londra, unde reuşeşte să ia legătura cu diverse personalităţi române şi străine pentru a sprijini unirea şi recunoaşterea ei internaţională. Revenit în ţară, este numit membru în Consiliul dirigent şi va îndeplini mai multe demnităţi publice (ministru al Instrucţiunii publice, al Cultelor şi Artelor, ministru de Interne, vicepreşedinte de partid). În 1932, întemeiază Partidul naţional-agrar dar, ulterior, comite greşeala de a face alianţă cu un partid de extremă dreaptă, deloc popular, condus de A.C. Cuza. În 1937, este desemnat şi numit de regele Carol al II-lea ca prim-ministru al României, dar i se forţează demisia după numai 44 de zile de guvernare şi este numit în acea înaltă funcţie patriarhul Miron Cristea, în fruntea unui guvern de uniune naţională. Deziluzionat ca în versurile: Dorurile mele/ N-au întruchipare,/ Dorurile mele-s/ Frunze pe cărare…/ Spulberate şi strivite frunze pe cărare, Octavian Goga, bolnav şi dezamăgit că nu şi-a îndeplinit visul de a contribui la modernizarea României întregite, pleacă la Viena pentru a-şi îngriji sănătatea, dar, după câteva luni de la întoarcere, moare la 6 mai 1938.

O stranie coincidenţă face ca, exact după 80 de ani, cel ce i-a consacrat câteva decenii de muncă pentru a-l scoate din uitarea impusă de Lista scriitorilor interzişi, Ion Dodu Bălan, să moară tot pe 6 mai, în 2018!

  • Aron Cotruş, după o viaţă zbuciumată, dăruită prin scrierile sale ţării în care s-a născut, ar fi meritat să se întoarcă, măcar după moarte, în pământul strămoşesc! Dar dorinţa nu i s-a îndeplinit. Încă!
  • Octavian Goga – omul – îşi doarme somnul etern în mormântul aşezat în mausoleul de la Ciucea, iar figura politicianului (convins cândva că ar fi putut fi util ţării sale reîntregite) se destramă în uitare!…

Dar, ca mulţi alţi intelectuali, patrioţi adevăraţi, şi cei doi poeţi vor dăinui în memoria generaţiilor viitoare prin operele create şi, totodată, prin strădania lor de a menţine mereu vie flacăra conştiinţei noaste naţionale.

În acest context, merită a fi subliniat faptul că momentele hotărâtoare din istoria Românilor (Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor Române de la 1859, Războiul de Independenţă din 1877, Realizarea Statului Unitar Naţional de la 1918) au fost pregătite pe calea scrisului, a diplomaţiei, a presei şi chiar a participării active şi efective a vârfurilor intelectualităţii române.

Această succintă prezentare (prin care am încercat să rezum, din perspectivă comparativă, aspectele similare din viaţa, creaţia şi contribuţia celor doi poeţi ardeleni la lupta pentru revenirea Transilvaniei în graniţele fireşti ale spaţiului geografic carpato-danubiano-pontic, locuit neîntrerupt de români de-a lungul secolelor) este doar o  analiză sumară care nu poate suplini lectura celor două lucrări elaborate de criticul şi istoricul literar Ion Dodu Bălan.

Numai astfel, cititorii ar avea prilejul de a cunoaşte documente inedite, comentarii detaliate, analize literare şi consideraţii critice pertinente formulate de autor de-a lungul multor ani de muncă asiduă.

Elena Bălan-Osiac

decembrie 2018

Magazinul online este în lucru! Refuză