A scrie despre Eminescu impune o anumită smerenie, o stare permanentă de obediență vigilentă, exact ca atunci când ridici ochii a închinare spre bolta templului, chemând în ajutor zei necunoscuți. Exercițiul devine cu atât mai dificil cu cât conștientizezi că, pe de-o parte așterni pe hârtie cuvintele unei limbi păstorite, modernizate de marele om de cultură, iar pe de altă parte că el, poetul, este și va fi prezent întotdeauna în eterul etern, mereu de veghe la căpătâiul limbii și culturii naționale.

Universalitatea lui Eminescu constă în deschiderea uriașă a spiritului său enciclopedic, în munca sa neobosită de cărturar, în iscodirea tenace și documentată a unui uriaș rezervor de date aparținând științelor umaniste, dar și celor exacte. A studiat și a comentat, fără a elabora teorii științifice noi, fără a inventa sau fundamenta teoreme sau legi, științele naturii, astronomia, precum și fenomenele sociale, dând iveală unor considerații critice greu de cuprins și egalat până în zilele noastre.

Intrigat și mirat de starea de continuă evoluție a lumii vii, a societății umane, a reflectat în creația sa toate aspectele întâlnite în studiile sale, lăsând posterității o operă de o complexitate și o adâncime care constituie temeiul unei neîntrerupte stări de reflecție.

Caracterizat de o modestie proprie oamenilor de geniu, Eminescu se definește, autoironizându-se:

Dl Michalis Eminescu, vecinic doctorand în științe nefolositoare, criminalist în sensul prost al cuvântului, în conflict cu judecătorul de instrucție, fost bibliotecar, când a și prădat biblioteca, fost revizor la școalele de… fete, fost redactor en-chef al foii vitelor de pripas și al altor jurnale necitite colaborator”.

Dincolo de analiza critică a operei sale literare, marele cărturar va trebui reanalizat și redefinit în viitorul apropiat din perspectiva personalității sale de largă respirație enciclopedică. Filosof, istoric, astrofizician, matematician și fizician, geograf, economist, uneori vehement politician, sociolog și psiholog, Eminescu a fost un spirit îndrăzneț și luminat al veacului său, o personalitate activă și un redutabil polemist. Toate aceste aspecte ale activității marelui cărturar, toate aceste căutări istovitoare ale spiritului său demiurgic își vor găsi cu siguranță locul într-o istorie a marilor gânditori ai națiunii, care au revelat critic adevăruri copleșitoare, dar de netăgăduit.

Preocuparea pentru lingvistică apare timpuriu, încă din anii studenției la Viena. Manuscrise din acea perioadă atestă interesul poetului pentru lingvistica generală, precum și pentru problemele evoluției limbii și ale influențelor care dinamizează acest proces.

Pentru Eminescu nu există limbă în afara națiunii și nici națiune în afara limbii. Limba definește națiunea, o delimitează cultural, o oglindește, pentru că, altfel, toate semințiile ar vorbi același grai. O națiune fără posibilitatea de se exprima prin propria limbă nu există. Legătura organică dintre limba vorbită și scrisă de un popor este ceea ce îi justifică existența, starea, locul demn între celelalte nații. Limba transcende națiunea și istoria. Mai mult, limba are o importanță decisivă pentru că nu există putere, guvernare, reprezentativitate internațională, continuitate, specificitate, tradiție, rădăcini, predictibilitate, viitor, fără o limbă națională care să le garanteze. Evoluția firească a limbii, pe care Eminescu o consideră vitală, stă la baza revoluției lingvistice care avea să aducă limba română din Evul Mediu în europenitatea mijlocului de secol XIX. Cu alte cuvinte, unitatea dintre limbă și națiune generează o interdependență benefică în epoca

deplinei afirmări a independenței națiunilor:

Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punctum. Nimeni n-are să ne învețe ce-am fost sau ce-am trebuit să fim. Voim să fim ceea ce suntem: români!”

Totodată,Eminescu supune unei critici vehemente presa și pe toți cei care sunt datori a se îngriji de destinul limbii, abuzul de termeni străini, cosmopolitismul exagerat, arătând cauzele principale și unele soluții:

Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moși-strămoși, pe când partea traductibilă este comoara gândirii omenești în genere. Precum într-un stat ne bucurăm toți de oarecare bunuri, care sunt ale tuturor și ale nimănui – ulițe, grădini, piețe – tot astfel și în republica limbilor sunt drumuri bătute, care sunt ale tuturor – adevărata avere proprie o are însă cineva acasă la sine; iar acasă la dânsa limba românească este o bună gospodină și are multe de toate”. Susținând adevărul că „limba și legile ei dezvoltă cugetarea”, Eminescu cere ca limbii în școală să i se acorde prioritate: „Studiul principal al unei școli rurale sau primare e limba…”.

Cât de actual! Câtă clarviziune și ce premoniție usturătoare!

Eminescupoet național este nu doar numele unui mit cultural, ci şi o realitate constituită istoric. Formula mit cultural trebuie luată în sensul ei strict științific, fixat de studiile culturale (de antropologie, în special), iar nu redus la sensul trivial, impus de publicistica generală, pentru care mitul cultural reprezintă un soi de fantasmă socială, produs al fanteziei colective, un construct al minţii sau o minciună ideologică. Este drept însă că anumite variante degradate ale mitului Eminescu, uşor identificabile sub pavăza unor declaraţii şi manifestări festive fără acoperire ştiinţifică şi culturală, continuă să fie vinovate de „minciună ideologică“.

Pe de altă parte, chiar în va­­ri­ante mai populare, E­mi­nes­cu în calitate de mit cultural ilustre­a­ză o apetenţă pentru cultu­ră, o preocupare pentru sluji­rea valorilor acesteia şi un grad oarecare de respect pen­tru tradiţia culturală.

Publicistica lui Mihai Eminescu a constituit dintotdeauna, aşa cum bine se ştie, un pretext pentru justificarea unor diverse atitudini ideologice, sociale, culturale sau politice. Revendicat, rând pe rând, de dreapta şi de stânga românească, stindard al unor orientări artistice antitetice, mitizat şi demitizat, hulit sau adulat, patriot sau antisemit, Eminescu a fost adesea judecat printr-o grilă extraliterar-extraculturală. Eugen Lovinescu avea dreptate să observe în epoca sa acest derapaj: „Înăbușită un moment, influența eminesciană şi-a răscumpărat uşor timpul pierdut: pusă în circulaţie prin mişcarea sămănătoristă, continuată apoi prin oameni şi acţiuni felurite, ea supravieţuieşte şi astăzi în unele manifestări xenofobe sau fasciste ce se reclamă de la «actualitatea lui Eminescu»

Eminescu scrie o serie de articole, unele critice, cele mai multe publicate în ,,Scrieri politice şi literare”, Editura I. Scurtu, 1905, şi în ziarul ,,Timpul”, în care dezbate probleme legate de limba română, dar și probleme politice de actualitate.
Aşa cum se pronunţase C. Negruzzi, în ,,Scrisoarea a XXXII-a (,,Despre limba românească”), şi poetul nostru de geniu afirmă din capul locului: ,,Nefiind filolog de competenţă, declar eu însumi că opiniile mele sunt cu totul personale şi nu merită de a turbura lucrările filologilor noştri.”
În articolul ,,Echilibrul”, publicat în ,,Familia”, Eminescu accentuează rolul deosebit al limbii în viaţa societăţii: „Măsurariul civilizaţiunii unui popor astăzi este o limbă sonoră şi aptă a esprima prin sunete noţiuni, prin accent logic cugete, prin accent etic sentimente
Mihai Eminescu acordă un interes deosebit fondului vechi al limbii, cărților vechi, atât pentru conţinut, cât şi pentru originalitatea lor expresivă: ,,Netăgăduită este însă valoarea lor (a cărţilor vechi) stilistică şi lexicală. Stilistică, căci nu sunt scrise sub influenţa limbilor moderne, cel puţin nu a celei franceze, şi se găsesc în ele locuţiuni care încep a dispărea din limba de astăzi şi se înlocuiesc prin şabloane de fraze streine dezvoltării de până acum a limbii noastre; lexicală, prin mulţimea de cuvinte originale, pe care scriitorii bisericeşti şi laici, siliţi să recurgă la proprii mijloace, la întrebuinţarea în compunerile lor.”
Eminescu este neîntrecut în cunoaşterea izvoarelor istorice ale culturii române moderne, intuind sursele de înnoire a acestui tezaur acumulat ,,în tăcere şi obidă” veacuri de-a rândul de apărare ,,lăuntrică şi din afară”: ,,Trecutul e în mine şi eu sunt în trecut,/Precum trăieşte cerul în marea ce-l respiră.”

Preocupat de a combate curentul latinist apărut în lingvistica şi filologia românească în secolul al XIX-lea, Eminescu polemizează cu reprezentanţii acestuia, atrăgându-le atenția că animaţi de dorinţa patriotică de a continua ideile Şcolii Ardelene, au ajuns la unele exagerări, susţinând puritatea integrală a limbii române şi recurgând la unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă (nelatine), modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a se apropia de forma originară sau modificarea unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină. Încă o dovadă a devotamentului său pentru dinamica evolutivă sănătoasă a limbii națiunii sale.

Publicistica lui Mihai Eminescu demonstrează aplecarea profundă a autorului către relația dintre limba literară, academică și formele dialectale întâlnite în vorbirea populară, dar și o anumită neliniște pe alocuri vehementă, o încrâncenare și o patimă greu de stăvilit în probleme fundamentale ale societății. Adversar al Războiului de Independență, din motive financiare și economice, a criticat cu tărie angrenarea României în conflictul armat, ceea ce i-a atras izolarea pe plan publicistic pentru o lungă perioadă de timp. Simțul practic și îndelungatul studiu al științelor exacte prevalau încă o dată în fața rațiunilor sentimentale, a motivației istorice. Singura legătură a României cu Poarta în anul de grație 1877 era un simplu tribut în bani, cu o valoarea nesemnificativă. Mulți s-au grăbit atunci să îi pună eticheta de laș sau trădător. Puțini au înțeles atunci și puțini înțeleg și acum că geniul demiurgic, simțul istoric premonitoriu, convingerea că o națiune transcende istoria, îmbogățindu-se spiritual dincolo de stăpânii săi vremelnici, au fost mai puternice la Eminescu decât țipetele patriotarde. El credea cu tărie în supremația spirituală a unei națiuni, independent de glasul armelor.

Dincolo de acest aspect al vieții sale publice, nu ne putem închipui o cultură națională fără cel care a redescoperit și revalorizat limba pe care astăzi, cu mândrie, o vorbim. Eminescu își face apariția în momentul în care mijeau fiorii conștiinței de sine la români. S-a vorbit de influențele unor Hugo, Goethe, Byron, Schiller, Schopenhauer sau Hölderlin asupra textelor lui Eminescu. Este firesc, pentru că marile spirite se reunesc întotdeauna în vâltoarea epocii în care acestea se nasc, trăiesc, creează. Eminescu a fost omul timpului său, a existat și a imaginat o operă ca parte a unui univers creator european. Eminescu a modificat total sensibilitatea națională, a inventat o metafizică care o personalizează. El a adăugat structurii folclorice românești pe care o cunoștea ca nimeni altul, rafinamentul unei înalte culturi, făcând-o parte a culturii universale. Spectacolul cosmic, inimitabil, al versurilor eminesciene aduce în prim plan o supraconștiință a lumii, o eliberare fecundă a energiilor, o revelare a căilor spre dezlegarea misterelor fundamentale. Nașterea lumilor primordiale este un spectacol cosmogonic la care suntem invitați să asistăm nu ca spectatori, ci ca participanți activi, părtași la opera creatoare. O lume născută din fărâma de lumină a începutului, sub bagheta demiurgică a geniului eminescian.

S-a spus adeseori că fiecare vers scris de un poet este o sărbătoare a limbii române. Că fiecare cuvânt rostit, așternut pe hârtie, gândit sau cântat este un omagiu adus rostirii românești. Eminescu este bucuria unei sărbători nesfârșite. De aceea, procesul demitizării sale, început încă din timpul vieții poetului și care continuă și astăzi, în epoca postmodernismului agresiv și distrugător de mituri, nu are șanse. Fiecare loc prin care Eminescu a trecut, acasă sau aiurea, fie că este vorba despre București, Iași, Odessa, Cernăuți, Praga sau Viena strălucitoare, este un loc de pelerinaj pentru orice român. „Porni Luceafărul…” va rămâne cel mai frumos vers al copilăriei. Un vis de mărire, un triumf al forței, dar și o prăbușire celestă. Nimic nu poate schimba această stare de fapt. La fel ca întreaga viață a marelui poet și trecerea acestuia dincolo. După unii, un sfârșit așteptat, urmând unei vieți tumultuoase, după alții, o execuție politică ordonată de Carol I, cu largul concurs al lui Titu Maiorescu, survenind ca replică la devoalarea de către Eminescu a tratatului secret semnat de Regatul României cu Austro-Ungaria, fără a ține cont de aspirațiile națiunii. Istoria va face, probabil, lumină și în acest caz.

Ceea ce rămâne posterității este uriașa opera literară, științifică, publicistică și lingvistică. Povestea ia sfârșit cu emoționantele cuvinte ale scriitorului Ion Druță: „Până la venirea marilor poeți, limbile naționale nu au fost decât o masă enormă, crudă și neorganizată. Marii poeți sunt cei care au venit să facă ordine în această bogăție spirituală a poporului, să cunune frumusețea cu înțelepciunea. (…) Eminescu a suflat o viață nouă întregii noastre limbi, angajând-o în luptele cele mai grele și cucerind culmile pe care le-a urcat aceasta armată”

Despre Eminescu nu poți vorbi decât cu respectul și religiozitatea impuse de marii creatori care definesc o națiune. Cultural, dar și istoric sau chiar economic îi datorăm totul. Limba pe care o scriem sau vorbim, ideea de națiune, conștiința apartenenței la aceasta și la marea familie a națiunilor lumii. Ideea de stat modern, revalorizarea tradițiilor, sentimentul istoriei trăite și, uneori, din păcate, retrăite.

De aceea, tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul îi vor fi de-a pururi recunoscătoare, așa cum i se cuvine unui părinte fondator al unei noi identități naționale.

Dragoș CIOCĂZAN

Magazinul online este în lucru! Refuză