Colecția Probleme economice fundamentale.
Un studiu economic de excepție!
Obsedați de căutarea optimului economic și al eficienței valorificării capitalului, economiștii au încetat să se preocupe de moralitatea actului economic și de bunăstarea umană. Ei au devenit tehnocrați mai puțin preocupați, din punctul de vedere al raționamentelor științifice, de ceea ce numim „economia bunăstării”.
Într-o epocă în care tinerii sunt ori blamați pentru incultură și lipsa inițiativei, ori încurajați să plece definitiv în străinătate, când se crede că lipsește elanul unei generații necesare pentru a schimba adânc societatea, ni se dezvăluie o întreagă pleiadă de speranțe și certitudini.
În preajma deschiderii unui nou an universitar, Editura Fundației „România de Mâine” vă invită să descoperiți două volume interesante. Astfel, interviurile reunite sub titlul „Experiența urbană” și realizate de Maria Duda scot la iveală tineri care vor, într-adevăr, să facă ceva pentru capitala țării lor.
Deși au studiat și au lucrat în străinătate, ei s-au întors acasă, hotărâți să pună fiecare una sau mai multe cărămizi la (re)construirea fizică, spirituală și civică a unui oraș obosit. Au revenit cu idei proaspete și sunt gata să se lupte cu oricine (inclusiv sau mai ales cu autoritățile!) pentru a putea să le pună în aplicare.
Putem să-i numim fără să greșim „pașoptiștii secolului XXI”, mai ales că și atunci, în secolul XIX, privirile tuturor s-au îndreptat către tinerii plecați la studii în străinătate. Era de la sine înțeles că experiența, cunoștințele dobândite pe alte meleaguri, dar și contactele cu moduri diferite de a gândi vor determina o schimbare de optică și vor conduce către planuri limpezi, inovatoare.
Cu bucuria că inteligențele lor vor lucra și pentru România, nu putem decât să le mulțumim că există și să facem tot ceea ce ne stă în putință pentru a-i susține.
Felicitările noastre se îndreaptă în egală măsură către autoare, arh. Maria Duda, care a știut să-i descopere pe acești tineri și să îi prezinte conaționalilor lor.
Odilia Roșianu
Diplomat de carieră şi scriitor prolific, Nicolae Mareş a scris numeroase cărţi, unele de referinţă cum e cazul cărţilor despre Papa Ioan Paul al II-lea, ele fiind, în opinia îndreptăţită a lui Alex Ştefănescu, „nu numai atrăgătoare, ci şi necesare. Cine le citeşte îşi completează cultura”.
Recent, la Editura Fundaţiei „România de mâine” din Bucureşti, Nicolae Mareş a scris două cărţi: Artă şi literatură. Eseuri (2019), în colecţia sugestivă „Multilingvism şi culturi în dialog” şi Centenar româno-polon. Istorie – diplomaţie (2019), dedicată, bineînţeles, Centenarului Marii Uniri.
Eseurile din Artă şi literatură sunt variate şi scot la iveală date şi fapte mai puţin cunoscute cititorilor români, motiv întemeiat de apreciere ca atare. N. Mareş prezintă, de pildă, un text olograf inedit al lui Iorga despre Eminescu, integrându-l contextului literar polonez. Marele nostru istoric susţine prima conferinţă despre autorul Luceafărului în iunie 1924, la Universitatea Jagiellonă şi prefaţează un volum de poezii din Eminescu, în 1933, în traducerea lui Emil Zegadlowicz (prin intermediul lui Aron Cotruş, ataşatul nostru de presă la Varşovia). Iorga găseşte similitudini între spiritul eminescian şi cel al polonezilor: sondarea „în necunoscutul traversat de razele visului nostru fără de speranţă”, unde găseşte „mereu în adâncul lucrurilor ceva din sufletul lui cuprins de o iubire pe care lumea nu i-o putea da”, făcând astfel „cunoscute lumii adâncurile sufletului polonez”. Remarcând că unirea între naţiuni o fac cei „de jos şi prin elanul spiritelor creatoare”, Iorga concluzionează: „Eminescu are, fără îndoială, partea sa de contribuţie la această comuniune de suflet între polonezi şi români, comuniune pe care o vor fi visat strămoşii noştri, care s-au întâlnit nu o dată ca tovarăşi în frumoasa luptă pentru creştinătate”. Să reamintim că N. Mareş a tipărit, în 2018, volumul Mihai Eminescu în limba polonă. Studiu şi antologie româno-polonă.
Alte studii din acest volum dedicate Poetului nostru naţional privesc receptarea lui Eminescu în Polonia, în special prin traducătorii şi exegeţii Ryszard Dobrowolski, Kazimira Illakowiczona, Danuta Bienkowska, dar şi incitantul studiu Sfântul Ioan Paul al II-lea cel Mare şi Eminescu. Sfântul Părinte, cu origini româneşti, este „singurul pontif care l-a evocat cu veneraţie pe Eminescu”, recitând în româneşte poezia eminesciană Rugăciune, scrisă în 1879, la o mare întrunire publică din Piaţa Sfântului Petru de la Vatican. Câţi din România cunoşteau că Eminescu a scris şi poezii religioase?!
Evocarea lui Eminescu apare şi în relaţia creatoare cu Lucian Blaga, autorul Poemelor luminii prefaţându-i două antologii: Eminescu. Poezii filosofice şi Eminescu. Poezii lirice, apărute în colecţia „Cartea cea bună” a Editurii Cultura Naţională, colecţie îngrijită de Sextil Paşcariu. „Cele două contribuţii blagiene – scrie N. Mareş – dovedesc că un suflet mare de poet a înţeles profund gândirea şi sclipirea artistică prezente în verbul eminescian”.
Alt studiu incitant: Lev Tolstoi în Principatele Dunărene. Celebrul scriitor rus „ a trăit şi a creat şi în România, a scris cu atâta simţire despre poporul român”, regina Elisabeta (Carmen Sylva) fiind în corespondenţă cu el. Tolstoi a petrecut 130 de zile pe meleaguri româneşti (12 martie-19 iulie 1854), fiind transferat ca militar din Caucaz la Armata Rusă Dunăreană, care era angajată în război cu Turcia. În Jurnalul său, Tolstoi notează că la Bucureşti „am fost fericit în tot acest răstimp”, având ocazia să cunoască adevărata faţă a românilor: „mi-a dispărut părerea prostească şi nedreaptă ce mi-o făcusem la adresa valahilor, părere generală în toată armata şi pe care mi-am însuşit-o de la nătărăii cu care am avut de-a face până acum. Soarta acestui popor este duioasă şi tristă”.(sublinierea noastră).
N. Mareş publică, în acest context, corespondenţa inedită dintre Tolstoi şi regina României, Elisabeta („Îmi sunt de multă vreme cunoscute înaltele idei umanitare ale scriitoarei Carmen Sylva”, notează romancierul). Regina scriitoare îi aprecia talentul şi creştinismul „pur şi profund al Predicii de pe munte”, implorându-l să mai scrie „câteva povestirii sublime, cu suflul şi lumina care vin din lumea spirituală, astfel încât să ştim cu toţii ce ar vrea Domnul să învăţăm cât suntem pe pământ. Cred că am venit cu toţii din Cer pentru a învăţa ceva pe care numai aici îl putem întâlni”, iar „ceea ce trebuie să învăţăm ar trebui să ne întărească aripile, pe care cei slabi doresc să ni le reteze. Primind scrisoarea (nu şi cartea trimisă de regină, pe care „îndată ce o voi primi, o voi citi cu cel mai mare interes”), Tolstoi îi răspunde cu sinceritate şi profunzime. „Solidaritatea persoanelor care se află la cele două extreme ale scării sociale îmi este în mod deosebit preţioasă, pentru că sunt foarte receptiv şi emoţionat când cineva îmi vorbeşte despre ideile creştine, al căror interpret m-am străduit să fiu. Pentru ca ele să fie receptate, aveam nevoie de sufletul uman, indiferent de condiţia de viaţă în care acesta ar trăi”. Cartea cu pricina ar fi Cuvinte tihnite din 1903, iar scrisoarea a fost expediată de la Sinaia, la 16/24 iulie 1901, contelui Lev Tolstoi la Iasnaia Poliana, regina adresându-i-se cu „drag şi venerat Maestre”.
Prima traducătoare în limba germană (alături de Mite Kremnitz) a poeziilor eminesciene, Carmen Sylva ni se dezvăluie – şi prin acest studiu inedit al lui N. Mareş – ca o scriitoare cunoscătoare a fenomenului literar european.
Eseurile lui N. Mareş din Artă şi literatură se referă şi la alte studii deosebit de interesante: opera brâncuşiană în viziunea poeţilor polonezi, despre scriitorii polonezi Pilsudski, Szuperski, dar şi despre marii scriitori români: Ion Dodu Bălan, Aron Cotruş, O. Goga, Zenovie Cârlugea, I. Brad, Ana Blandiana.
Cea de-a doua lucrare a lui N. Mareş, Centenar româno-polon. Istorie – Diplomaţie, prezintă acea pleiadă de iluştrii cărturari români şi polonezi, care au contribuit la stabilirea şi consolidarea raporturilor româno-polone, îndeosebi în anii 1919-1939: Regele Ferdinand şi Regina Maria, I.I.C. Brătianu, Take Ionescu, N. Iorga, I.G. Duca, N. Titulescu, Gr. Gafencu, ambasadorii Al. G. Florescu, Al. T. Iacovaky, C. Vişoianu, diplomaţii L. Blaga, Mircea Babeş, Aron Cotruş, Elena Văcărescu. Numeroase pagini, unele conţinând informaţii inedite, sunt dedicate cu precădere Reginei Maria (cu „rol covârşitor în consolidarea relaţiilor româno-polone”), lui N. Iorga („cel mai mare filo-polonez român, uitat în Polonia”), N. Titulescu („perenitatea gândirii marelui jurist şi diplomat”), C. Vişoianu; unele capitole sunt incitante la lectură prin însăşi titulatură: „Liderii şi diplomaţii adevăraţi la nevoie se cunosc”, „Aurul polonez sau despre odiseea tezaurului vistulan în România”, „Relaţii româno-polone. 1918-2018. Cronologie”.
Din ultimele două capitole privind aurul polonez în contextul relaţiilor bilaterale, N. Mareş aduce în discuţie date şi fapte inedite sau mai puţin cunoscute publicului cititor român, unele chiar stupefiante. La 26 august 1939, România admite cererea Marelui Stat major Polonez de a permite tranzitul prin România al materialului de război importat de Polonia din Occident, ulterior şi un tren cu 80 de tone de aur, în valoare de 87 milioane de dolari, „la cursul de atunci al dolarului, împachetate în 1.200 de lăzi. Trenul a străbătut întregul teritoriu românesc până la Constanţa, unde au fost îmbarcate pe o navă britanică. Apoi, la 23 septembrie 1939, 41 de camioane şi 19 autobuze mari, în care se aflau 70 de lăzi cu lingouri de aur în valoare de 22 milioane zloţi, dar şi opere patrimoniale au fost staţionate temporar în Pădurea Băneasa (pentru că fusese împuşcat Armand Călinescu).
Autorităţile germane, prin ambasada lor de la Bucureşti au exercitat presiuni diplomatice asupra politicienilor Armand Călinescu, Gr. Gafencu şi Al. Cretzeanu. Aceştia s-au prevalat de faptul că, la acea dată, România era o ţară neutră, iar „aurul este o marfă”. Filmul evenimentelor este palpitant.
După ocuparea Poloniei de către armata lui Hitler, la 1 septembrie 1939, mulţi emigranţi civili polonezi au venit în România, „la început ca nişte picături, care mai târziu s-au transformat într-un şuvoi uriaş”(Al. Cretzeanu). La 9 septembrie 1939, se vorbeşte despre cererea de azil a autorităţilor poloneze în România, ambasadorul german Fabricius ameninţându-ne. Aşadar, România acceptă tranzitarea tezaurului polonez prin România şi acordarea de azil politic guvernului şi preşedintelui Poloniei, în timp ce „aliaţii occidentali ai Poloniei decid să se abţină de la orice acţiune militară pe frontul de vest” (decizie luată la Abbeville, la 12 septembrie 1939). Fabricius ne ameninţă din nou considerând aurul ca „material de război” iar decizia autorităţilor rămâne o „încălcare flagrantă a principiilor neutralităţii”. Guvernul român mai stabileşte că vor fi primiţi în România copiii, răniţii şi bolnavii, iar „refugiaţii politici mai importanţi vor fi primiţi şi găzduiţi într-un oraş care li se va fixa”. Şi, astfel, au venit la noi preşedintele Mosciki, guvernul polonez şi mareşalul Rygz Smigly, ei stabilindu-se la Craiova, în celebrul palat Jean Mihail, azi Muzeul de Artă. Pentru primirea tuturor refugiaţilor, se înfiinţează „Societatea Română a Prietenilor Poloniei”, cu sedii în marile oraşe, guvernul român alocând sume pentru hrană şi întreţinere: 9000 lei pentru generali, 8100 lei pentru ofiţerii superiori, 6000 lei pentru ofiţerii inferiori, 2.400 lei pentru subofiţeri şi 13 lei pe zi pentru soldaţi (aceeaşi sumă se acorda şi soldaţilor români). Tot acest ajutor frăţesc, în vremuri de restriste, s-a făcut sub ameninţările Germaniei, totul aflându-se sub filajul spionajului german.
Dar, stupoare! După război, tot românii (ca şi în alte cazuri) au suportat acuzele celor ajutoraţi, noua diplomaţie poloneză de după al Doilea Război Mondial aducându-ne grave acuze, cerând despăgubiri financiare şi sabotându-ne la Conferinţa de Pace de la Paris. „Nicio altă ţară n-a procedat în mod similar în ce priveşte acoperirea necondiţionată a creanţelor poloneze făcute în timpul războiului”, notează N. Mareş. În mai 1946, se înfiinţează, la Bucureşti, Biroul de Revendicări al R. Polonia, solicitându-ne, la negocierile de pace de la Paris, daune de război de 50 milioane dolari. La această neruşinare, chiar Emil Bondăraş (cu care a negociat fostul rege Mihai lovitura de la 23 august 1944) a reproşat ambasadorului Poloniei la Bucureşti că „Polonia a înfipt un cuţit în spatele României la Paris”. Ambasada Poloniei cere repatrierea a 5.000 de ţărani polonezi, dar cerere depun doar 509. În total, se repatriază doar 1.627 ţărani şi 635 de alţi refugiaţi, iar un grup de mineri deja repatriaţi în Polonia cer, la 1 aprilie 1948, să se întoarcă în România, considerată patria lor natală. Şcolile cu limba de predare în polonă au funcţionat până în anul şcolar 1960/1961. România a cheltuit peste două miliarde de lei cu emigraţia poloneză, iar în 1948, România alocă 6.000.000 lei pentru reconstrucţia clădirii Ambasadei Poloniei la Bucureşti, de distrugerea căreia România n-avea nicio vină.
Nerecunoştinţa politicienilor polonezi, sfătuiţi/îndrumaţi de Moscova, a fost spălată de Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, care a efectuat prima vizită a unui papă într-o ţară majoritar creştină (7-9 mai 1999) şi care declarase, în ianuarie 1989, când se stabilea noile sfere de influenţă, că Europa respiră prin doi plămâni: catolicismul şi ortodoxia, oferindu-ne (României, dar şi Bulgariei) cale liberă de intrare în Europa, unde ne-a fost locul dintotdeauna.
Nicolae Mareş are meritul incontestabil ca prin toate cărţile sale să aducă contribuţii esenţiale şi, în mare parte, inedite sau mai puţin cunoscute, privind nu numai cultura şi spiritualitatea românească în context european, dar şi istoria noastră încă nedesluşită pe deplin.
Tudor Nedelcea
Octavian Goga și Aron Cotruș: biografii paralele
Cu sașe luni în urmă, profesorul universitar, istoric și critic literar, Ion Dodu Bălan, avea să plece dintre noi pentru totdeauna, nu înainte de a mă îndemna să-mi iau răspunderea publicării sau republicării acelor opere create sau revăzute de el în ultimii ani de viață.
A plecat trist, că timpul nu i-a mai permis să termine volumul ”Coșbuc, poet al românismului”, la care lucra de mai multă vreme, rămas pe biroul lui într-o fază avansată.
În preajma sărbătoririi centenarului Unirii, a avut loc lansarea a două lucrări revăzute și adăugite (în măsura în care starea sănătății l-a mai ajutat să le extindă și să le actualizeze cu datele și comentariile apărute în ultima vreme): monografia Octavian Goga și Aron Cotruș, viața și opera unui poet exilat – apărute cu mulți ani în urmă – și republicate în noiembrie 2018 la Editura Fundației România de Mâine.
În deschiderea festivității de lansare, directoarea editurii, doamna Odilia Roșianu, l-a invitat pe scriitorul Nicolae Mareș (cel ce a prefațat ambele lucrări) să prezinte considerațiile sale cu privire la volumele expuse la standul de cărți amenajat la Romexpo, în cadrul târgului de carte Gaudeamus 2018.
În fața unui public select, compus în majoritate din scriitori, critici și istorici literari, dl Nicolae Mareș, autor al mai multor lucrări de referință, a evocat călduros prietenia sa cu profesorul Ion Dodu Bălan și conversațiile lor de-a lungul anilor despre scriitorimea română, în special, despre cei doi mari poeți ardeleni, Octavian Goga și Aron Cotruș, care au contribuit prin scrieri și fapte la realizarea și recunoașterea internațională a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Totodată, dl Nicolae Mareș, fost ambasador în Polonia, a subliniat bogata activitate culturală desfășurată de Aron Cotruș ca atașat de presă la Varșovia, şi, în final, a apreciat că republicarea celor două volume constituie un gest de omagiere a ambilor poeți implicați în pregătirea și împlinirea Marii Uniri a românilor de la 1 Decembrie 1918 și, în același timp, cuvenita recunoștință post-mortem față de strădania autorului celor două lucrări, Ion Dodu Bălan.
La rândul meu, într-o scurtă intervenție, am schiţat o analiză comparativă între biografiile, creația și activitatea consacrată Marii Uniri de la 1918 a celor doi mari poeți, prin care mi-am propus să reliefez, mai ales, similitudinile în gândirea și faptele lor în plan național și internațional.
Constatările mele, rezultate în urma cercetării datelor concrete menționate de autorul celor două lucrări de istorie și critică literară republicate, le voi rezuma, comparativ, în cele ce urmează.
Acestor preoți-strămoși, Octavian Goga le dedică poezia „Voi veniți cu mine”, prin care le recunoaște valoarea și importanța în biografia sa spirituală: Sufletul vă simte cum îi treceţi pragul,/ Ca-ntr-o casă mică, albă, de la ţară,/ Eu vă văd alături, mi-e mai mare dragul…/ Sunteţi fără număr, popi cu bărbi cărunte,/ Cercetaşi de codri şi păstori de munte,/ Ceată nesfârşită, voi veniţi cu mine/… Taine din zapise, rosturi din hrisoave,/…Şi-mi suspină-n noapte rugă de ceasloave…
La Octavian Goga sunt frecvente cuvinte precum: hirotonisire, cuminecătură, binecuvântare, cucernicie, mir etc., iar la Cotruș: spovedanie, rugă, veșnicie, cruce, judecata sfântă etc. Chiar unele poezii cu tematică religioasă poartă titluri sugestive precum psalm, rugăciune, spovedanie: De pe culmile timpului ce-ți vestesc vecinicia/ adu-ți aminte, Doamne, de România,/ de mândrul Ardeal al leagănului meu,/ care până și-n visuri te strigă mereu/ și doar de la Tine mai așteaptă/ judecata cea sfântă și dreaptă… (Aron Cotruș, „Psalm românesc”), sau Și cu povața Ta-nțeleaptă…/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă./ Dezleagă minții mele taina/ Și legea farmecelor firii…/ Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea lor o frânge…/ Dă-mi tot amarul, toată truda/ Atâtor doruri fără leacuri (Octavian Goga, „Rugăciune”).
De oraşul Braşov se leagă debutul de poet al lui Goga, în cadrul Societăţii de lectură, deschise celor ce aveau chemare spre creaţia literară.
Octavian Goga, în schimb, frecventează cu regularitate cursurile Facultăţii de Filosofie din Budapesta, obţinând la toate disciplinele calificativul „eminent”, deşi risca să fie exmatriculat pentru exprimarea convingerilor sale politice. Proaspătul licenţiat în filosofie, Octavian Goga, solicită Societăţii Transilvania o bursă pentru continuarea studiilor la Berlin şi, apoi, la Paris. În anul universitar 1904-1905 este student la Berlin, unde citeşte mult, audiază cursuri pe gustul lui şi, totodată, călătoreşte prin Germania şi Italia. Dar nu-şi mai poate continua studiile întrucât, în ajunul Crăciunului (1905), tatăl său, preotul Iosif Goga, decedează; va fi înmormântat în cimitirul din Răşinari, lângă mausoleul mitropolitului Andrei Şaguna. Întrucât devenise capul familiei şi trebuia să asigure întreţinerea mamei şi a fraţilor săi încă elevi, Octavian Goga renunţă la continuarea studiilor şi se dedică publicisticii.
Ataşamentul faţă de casa părintească şi de frumuseţile naturii înconjurătoare, emoţia dureroasă a părăsirii casei părinteşti şi a satului spre a merge „cu căruţa la oraş” (Goga), nostalgia despărţirilor şi depărtarea în timp şi spaţiu faţă de locurile natale constituie una dintre temele predilecte ale operei celor doi poeţi: De ce m-aţi dus de lângă voi,/ De ce m-aţi dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior la plug,/ Să fi rămas acasă (Octavian Goga, „Bătrâni”), iar Aron Cotruş îşi aminteşte cu nostalgie de satul său natal: Acolo, copil, mă suiam pe deal,/ să văd departe munţii,/ munţii vineţi ai Sibiului/ Acolo am auzit, pentru întâia dată, vorba Ardeal/ de la mama şi de la tata („Prin străini”) şi tot el, departe de ţară fiind, îşi trimite dorul înapoi: Şi mi se întorcea copilăria, mi se întorceau anii apuşi şi îşi începeau basmul şi îmi erau parcă aproape plaiurile dragi, pădurile sălbatice pe unde am copilărit. Mă vedeam într-o grădină cu pruni înfloriţi; cu merii cu florile de argint, în boschetele cu trandafirii roşii ca para… (Aron Cotruş, ”Prin străini”). Din depărtări, Goga îşi trimite gândul tot acasă: Dar nopţile, când umbre moi se lasă… / Eu mă visez în sat la noi, acasă („Paris”).
Însă aria tematică a creaţiilor celor doi poeţi amintiţi în această sinteză nu se limitează numai la evocarea nostalgică a universului copilăriei. Dimpotrivă. Evantaiul tematic are o amplă deschidere spre realităţile sociale ale românilor, coroborate cu istoria frământată a Ardealului inclus de multă vreme în Imperiul Austro-Ungar. Astfel, eroilor neamului român, reprezentativi pentru istoria şi cultura noastră, cum ar fi: Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Avram Iancu, Eminescu, Maria Doamna, Aurel Vlaicu etc., le sunt dedicate ample şi evocatoare poeme. De pildă, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea lui Eminescu (1939), Aron Cotruş dedică genialului poet amplul poem „Eminescu”: Aş vrea, ca-n basme, să-ţi aprind/ peste ziua de azi… lumânări cât nişte brazi…/ ca să se ştie anume acu: / cine-ai fost tu,/ năpraznic bard/ în care toate clocotele neamului ard… / Printre ai tăi trecut-ai palid, iertător şi mut,/ şi-ai tăi… nu te-au priceput. Figura altui erou intrat în legendă, voievodul Neagoe Basarab, este evocată de Octavian Goga în poezia „În mormânt la Argeş”: S-a urnit din pacea morţilor stăpână, / Neagoe-înţeleptul, Neagoe voievod/ Şi-a sfărâmat azi-noapte, cu domneasca-i mână,/ Lespedea de piatră, lespedea bătrână,/ Unde-l îngropase cuvios norod.
Cu riscul de a extinde această evocare comparativă, consider că merită să amintesc sensibilitatea celor doi poeți față de frumusețea peisajelor românești, mai ales, a unor realități geografice cărora li se atribuie o valoare simbolică, precum Munții Carpați, Ceahlăul sau râurile Olt, Mureș etc.: Bătrâne Olt! – cu buza arsă/ îți sărutăm unda căruntă…/ Dar, de ne-om prăpădi cu toții,/ Tu, Oltule, să ne răzbuni! (Octavian Goga, „Oltul”); Murăș, Murăș, apă lină/ Prea de mulți străini ești plină;/…Arieșul se răcește,/ Oltul tot se mai iuțește (Aron Cotruș, „Înstrăinații”); Ai noștri sunt acești munți/ pietroși, mănoși, cărunți, căci…/ noi le-am deschis adâncurile de aur și fier/… noi le-am spintecat uriașele pântece,/ noi le-am proslăvit frumusețile-n cântece/ și le-am cunoscut sufletul și furtunile, mai bine ca orișicine (Aron Cotruș, „Munții”); „Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim din poartă-n poartă”/ De-am închide-a Țării poartă,/ Alții ne-ar cerși la Poartă/…/ Doamne, Dă-i la neam unire/ și Dă-i demnă cârmuire (Octavian Goga, „Munții noștri”).
Ceea ce îi apropie cel mai mult pe cei doi mari intelectuali ardeleni este, însă, contribuţia lor la pregătirea Marii Uniri, prin faptele şi, mai ales, prin scrierile lor, pentru care au avut de pătimit ani mulţi.
Ca soldat participant la război, Cotruş, nevoit să evite o condamnare pentru un articol scris pe front, a trecut graniţa în Italia…
Dacă despre activitatea de militant a lui Goga se cunosc mai multe aspecte, despre biografia şi lupta „pro patria” a lui Aron Cotruş se ştiu mai puţine. Din documentele aflate în arhivele Ministerului de Externe al României şi ale Ministerului Forţelor Armate, cercetate şi comentate de Ion Dodu Bălan, reiese că tânărul Aron Cotruş a fost „recrutat” obligatoriu în armata austro-ungară, ca soldat cu termen redus. Odată ajuns la graniţa cu Italia, pentru a evita o condamnare pentru articolele sale considerate „dăunătoare” Imperiului Austro-ungar, a trecut la Frontul Italian de luptă şi s-a înrolat ca voluntar în „Legiunea Română” compusă din soldaţi români, fiind repartizat la Comisia de propagandă dusă împotriva inamicului comun. Impresionat de ororile războiului, publică poezia „Mizeriile vremii”, iar la Padova înfiinţează gazeta „Neamul Românesc”, în care susţine cauza dreaptă a luptei românilor în acel război. La Roma, i se încredinţează serviciul de propagandă antirăzboi pe care l-a condus până în 1920, când se întoarce în ţară cu ultima unitate militară a Legiunii Române din Italia şi îşi va continua activitatea de jurnalist la ziarul „Românul” din Arad, apoi, de director al revistei „Banatul” de la Timişoara. După ce este primit membru al Societăţii Scriitorilor Români şi ales preşedinte al sindicatelor presei din Ardeal şi Banat, urmează o carieră diplomatică de jurnalist la Milano (1928), în Polonia (1930-1937), în Spania şi Portugalia (1937-1944). Din rapoartele trimise la Ministerul de Externe şi din aprecierile superiorilor săi, reiese că Aron Cotruş a desfăşurat o prodigioasă activitate de ziarist-diplomat în ţările în care a fost trimis, stabilind relaţii extinse cu intelectuali de prestigiu şi cu jurnalişti din redacţiile unor publicaţii (de la Milano, Varşovia, Madrid, Lisabona) prin intermediul cărora a făcut cunoscută România sub aspectele ei istorice, sociale, politice şi, mai ales, culturale, luptându-se pentru a anihila propaganda antiromânească. Pentru rezultatele obţinute, a fost decorat cu Medalia Ferdinand şi cu distincţia Polonia Restituta în grad de ofiţer. După 23 august 1944, de la noul Minister de Externe n-a primit mijloacele financiare necesare pentru aducerea în ţară a arhivei de presă de la Madrid, invocându-se o nouă lege apărută cu privire la „clarificarea situaţiei personale” a funcţionarilor care au activat până atunci în afara ţării. Cunoscând soarta multor scriitori spanioli care, după Războiul Civil din 1936-1939, s-au autoexilat de teama represiunilor, Aron Cotruş, în aşteptarea unei decizii favorabile din ţară şi, probabil, văzându-şi numele pe Lista scriitorilor interzişi, a rămas în Spania, unde a continuat să publice poezii şi articole în care a evocat originea romano-dacă a românilor, vieţuirea lor neîntreruptă în spaţiul carpato-danubiano-pontic, latinitatea limbii române şi evoluţia literaturii şi culturii noastre în spiritul curentelor şi ideilor europene. Poemele sale, „Rapsodia valah㔺i „Rapsodia iberică”, tipărite la Madrid, în spaniolă şi română, atestă încrederea sa statornică în virtuţile românilor.
În cele din urmă, Cotruş, pierzându-şi speranţa de a reveni în ţară, vrând să-şi împlinească setea de „cunoaştere a depărtărilor”, atât de des evocată în poeziile sale, a emigrat în America, unde a continuat să se „războiască” în scris cu „străinătatea”: Străină, străinătate…/ rai cu porţile-ncuiate…/ Vai de cine-n ele bate…/ Străine cu chip de sfânt,/ tu mă-ntrebi de ce tot cânt,/ cu privirile-n pământ/ şi cu zâmbet trist şi frânt…/ între-aceşti străini pereţi,/ îmi cânt ţara dintre ceţi…
Aron Cotruş a mai scris până în 1961 când a murit sărac şi părăsit de lume. A fost înmormântat într-un cimitir din Cleveland (unde îşi dorm somnul de veci mulţi americani de origine română). A murit dezamăgit că n-a primit dreptul de a se întoarce în pământul ţării sale pe care l-a iubit atât de mult şi pe care l-a evocat cu patos: Cu toată tainica putere a pământului/ mă cheamă de pe drumuri străine,/ mă cheamă satul meu,/… să dorm creştineşte până la-mplinirea vremii,/ acolo, undeva, în acelaşi pământ,/ unde îşi dorm somnul morţii, străbunii mei, şi tata, şi mama… (A. Cotruş, „Satul meu”).
După încetarea războiului, cu regretul de a nu fi putut să participe la Adunarea de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918 (după o călătorie prin Rusia aflată încă în revoluţia de la 1917), ajunge la Paris şi Londra, unde reuşeşte să ia legătura cu diverse personalităţi române şi străine pentru a sprijini unirea şi recunoaşterea ei internaţională. Revenit în ţară, este numit membru în Consiliul dirigent şi va îndeplini mai multe demnităţi publice (ministru al Instrucţiunii publice, al Cultelor şi Artelor, ministru de Interne, vicepreşedinte de partid). În 1932, întemeiază Partidul naţional-agrar dar, ulterior, comite greşeala de a face alianţă cu un partid de extremă dreaptă, deloc popular, condus de A.C. Cuza. În 1937, este desemnat şi numit de regele Carol al II-lea ca prim-ministru al României, dar i se forţează demisia după numai 44 de zile de guvernare şi este numit în acea înaltă funcţie patriarhul Miron Cristea, în fruntea unui guvern de uniune naţională. Deziluzionat ca în versurile: Dorurile mele/ N-au întruchipare,/ Dorurile mele-s/ Frunze pe cărare…/ Spulberate şi strivite frunze pe cărare, Octavian Goga, bolnav şi dezamăgit că nu şi-a îndeplinit visul de a contribui la modernizarea României întregite, pleacă la Viena pentru a-şi îngriji sănătatea, dar, după câteva luni de la întoarcere, moare la 6 mai 1938.
O stranie coincidenţă face ca, exact după 80 de ani, cel ce i-a consacrat câteva decenii de muncă pentru a-l scoate din uitarea impusă de Lista scriitorilor interzişi, Ion Dodu Bălan, să moară tot pe 6 mai, în 2018!
Dar, ca mulţi alţi intelectuali, patrioţi adevăraţi, şi cei doi poeţi vor dăinui în memoria generaţiilor viitoare prin operele create şi, totodată, prin strădania lor de a menţine mereu vie flacăra conştiinţei noaste naţionale.
În acest context, merită a fi subliniat faptul că momentele hotărâtoare din istoria Românilor (Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor Române de la 1859, Războiul de Independenţă din 1877, Realizarea Statului Unitar Naţional de la 1918) au fost pregătite pe calea scrisului, a diplomaţiei, a presei şi chiar a participării active şi efective a vârfurilor intelectualităţii române.
Această succintă prezentare (prin care am încercat să rezum, din perspectivă comparativă, aspectele similare din viaţa, creaţia şi contribuţia celor doi poeţi ardeleni la lupta pentru revenirea Transilvaniei în graniţele fireşti ale spaţiului geografic carpato-danubiano-pontic, locuit neîntrerupt de români de-a lungul secolelor) este doar o analiză sumară care nu poate suplini lectura celor două lucrări elaborate de criticul şi istoricul literar Ion Dodu Bălan.
Numai astfel, cititorii ar avea prilejul de a cunoaşte documente inedite, comentarii detaliate, analize literare şi consideraţii critice pertinente formulate de autor de-a lungul multor ani de muncă asiduă.
Elena Bălan-Osiac
decembrie 2018
Ca în fiecare an, ziua dedicată Bibliotecii Universității Spiru Haret este un prilej de a vorbi despre carte, despre cuvântul așezat pe hârtie și despre misiunea sacră a acestuia de a închega caractere, de a genera și lansa viziuni și proiecte de formare a unui nivel de instruire culturală, profesională și tehnică, fără de care profunzimea și perpetuarea unei clase intelectuale de prestigiu este de neconceput. Evenimentele desfășurate sub egida prestigioasei instituții s-au constituit în întâmplări de largă respirație culturală.
În holul sediului din strada Ion Ghica, a fost organizată o expoziție de hărți interactive care prezintă etapele și contextul geopolitic al realizării Marii Uniri. Concepute cu migală și rod al unei laborioase documentări, aceste hărți, realizate de invitatul special al evenimentului, doamna conf. univ. dr. Rodica Ursu, de la Catedra de Istorie a Universității din Chișinău, prezintă date și evenimente marcate prin coduri QR, prin scanarea cărora, cu un simplu telefon mobil, se permite accesul la o mulțime de date, link-uri, documente și fotografii legate de Marea Unire. O idee inovativă, o modalitate unică de a descoperi poveștile trecutului prin tehnologia prezentului.
În continuare, aceeași distinsă invitată a susținut o fermecătoare prelegere despre marile momente care au precedat întregirea României, discursul fiind însoțit de exemple și date mai puțin cunoscute de publicul larg, de nenumărate și savuroase punctări formulate neconvențional și deschis, transformând totul, prin evitarea clișeelor și automatismelor didactice, într-un moment care a fascinat asistența.
Sesiunea de comunicări științifice, moderată de doamna conf. univ. dr. Luiza Marinescu, a constituit o ocazie inedită pentru studenții Facultății de Limba și Literatura Română a Universității Spiru Haret de a încerca realizarea unei legături peste timp între evenimentele premergătoare sau contemporane Actului Unirii și modul în care acestea au fost relatate, oglindite sau comentate în literatura vremii. Au prezentat referate și eseuri Mirela Costache (Octavian Goga – poetul Marii Uniri), Elena Onuși (Mărturii ale lui George Topârceanu despre bătălia de la Turtucaia), Valeria Lupu (Sentimentul de patriotism și Marea Unire în literatura română) și Ștefania Radu (Mihai Eminescu și centenarul Marii Uniri).
Îmbrăcat într-un superb și autentic costum popular din zona Teleormanului, Constantin Turică, student în anul III al Facultății de Muzică a Universității Spiru Haret, a interpretat cu multă dăruire o foarte veche baladă populară din zona folclorică căreia îi aparține și pe care o colindă spre a culege, cu multă pasiune, folclor vechi. Atât cântecul, cât mai ales o lăudabilă atenție acordată straielor tradiționale, de la ipingeaua măiestrit cusută, până la opincile legate cu nojițe de piele, au imaginat un moment plin de virtuozitate.
Lansarea volumului Generația Marii Uniri – 1918, Repere istorice, coordonat de doamna prof. univ. dr. Viorica Moisuc şi publicat la Editura Fundației „România de Mâine”, a fost prilejul unei incursiuni în lumea documentelor aflate în arhivele mai multor instituții din țară și din străinătate, o abordare curajoasă a vieții unor personalități contemporane Marii Uniri, analizate cu luciditatea și profesionalismul cercetătorului și dascălului dedicat misiunii sale. Faptele și detaliile regăsite în paginile acestui volum de excepție constituie o lecție de istorie transcendentă, o încercare reușită de demantelare a unor tabuuri și clișee pe care le păstrăm mecanic în memorie. Prestigiul și incontestabila notorietate a autorilor textelor publicate în acest volum rămân garanția unei lecturi pasionante, atât pentru specialiști, cât și pentru profani.
Ultimul moment al evenimentului a închis, parcă prea repede, o nouă zi dedicată lecturii, studiului, polemicilor cordiale, memoriei unor personalități care au clădit, prin devotamentul și sacrificiul lor, marea istorie a României.
Dragoş CIOCĂZAN
Într-o lume din ce în ce mai agitată, uităm adesea să respirăm, să ne tragem sufletul (și mintea), să zăbovim cu gândul la lucruri cu adevărat importante, esențiale pentru condiția noastră de om.
Insulele de spiritualitate sunt mai puține, iar cei care o alcătuiesc se simt cumva anacronici, în acest secol al frământărilor, al agresivității, al răsturnării valorilor.
Poate și de aceea, clipele de pace adevărată ajung să reprezinte tot atâtea clipe de mirare bucurată, de liniștire neașteptată a spiritului.
O asemenea „insulă” a reprezentat ediția a XII-a a Colocviului de la Putna, desfășurat în perioada 23-26 august la prima mănăstire ctitorită de Ștefan cel Mare, în urma sfatului primit de la Daniil Sihastrul.
Tema din acest an, deosebit de generoasă – „Unitatea de limbă, credință și neam. Sensul culturii române” –, a atins (și) problema spinoasă a unității, pusă din ce în ce mai mult sub semnul întrebărilor cotidiene ale unei perioade dificile, când ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri. Fără nicio nuanță patriotardă sau fals festivistă, zilele de sfârșit de vară petrecute în Casa domnească a Mănăstirii Putna au prilejuit oamenilor de cultură prezenți să discute la un nivel înalt despre multiple domenii: limba română, istorie, teologie, literatură, filosofie, antropologie, muzică, film,arte plastice, critică de artă etc. Departe de a exista un acord perfect între conferențiari, discuțiile, controversele, intervențiile permanente au dovedit încă o dată că „disputele” au substanță atunci când sunt purtate pe un ton civilizat, cu argumente de fiecare parte, cu răbdarea de a asculta, de a descoperi adevăruri și în ceea ce rostește „adversarul” de idei. Sprintene sau mai lente, prezentările celor veniți de pe toate teritoriile României Mari au ridicat la rampă probleme extrem de acute ale zilelor noastre, aproape toate avându-și originea în istoria deloc comodă a românilor, dar și în prezentul delăsător. Glasuri din Bucovina pierdută, din Basarabia, din Moldova de dincoace de Prut, din Țara Românească, Dobrogea sau Transilvania s-au făcut auzite și au trezit în noi, cei prezenți, sentimente, gânduri și întrebări deopotrivă dureroase și luminoase. Aproape totul era amestecat – nu știai spre ce pagină să te apleci mai întâi, dacă să te lași pătruns de tristețe sau de optimism, de adevăr sau de speranță, de luciditate sau de visuri. Probabil, de toate la un loc.
Editura Fundaţiei România de mâine a participat cu mare bucurie la acest eveniment şi a prezentat Colecţia „Centenarul Marii Uniri”, iniţiată în noiembrie 2017. De asemenea, a fost lansat volumul „Generaţia Marii Uniri. Repere istorice”, cea mai recentă apariţie a colecţiei, volum coordonat de prof. univ. Viorica Moisuc. Cartea a trezit, aşa cum era de aşteptat, un interes crescut atât în rândul istoricilor, cât şi al specialiştilor în alte domenii.
Colocviul de la Putna a făcut, fără nicio îndoială, loc speranței. În cazul în care ne mai întrebam dacă există oameni responsabili, cu suflet, dar fără patimă, cu minte limpede și dăruită, profesioniști în meseria lor și, în același timp, patrioți (cu toată devalorizarea acestui cuvânt), în aceste zile am putut să ne dăm un răspuns: da, ei există. Și trebuie aduși în față, lăsați să vorbească în fața unui microfon uriaș, pentru ca ideile, propunerile și soluțiile lor să ajungă la cât mai mulți, până când se vor transforma într-o realitate frumoasă, inteligentă.
Cultura este singura care ne poate salva.
Odilia ROŞIANU
